După ce l-a dramatizat pe Cehov (a impresionat cu dramatizările „Măscăriciul”, jucând alături de Horaţiu Mălăele, la Teatrul Bulandra, şi „Momâia” – un recital susţinut la Teatrul Nottara, dar şi pe alte scene), actorul Niculae Urs a ajuns și la… Caragiale.

Texte aproape necunoscute, corespondenţă şi amintiri despre Nenea Iancu se topesc în episoadele acestui monolog comico-dramatic ce reconstituie imaginea unui Caragiale privit ca om-spectacol.

Cum l-ați "citit" pe Nenea Iancu, cum îl vedeți, cum este el pentru dumneavoastră, arheolog teatral al personajului Caragiale?

Au fost mai multe etape. De la regizorii Alexa Visarion și Gelu Colceag am aflat că, dacă vrei să înțelegi, să cunoști mai bine teatrul lui Caragiale, trebuie să-i citești proza scurtă. Povestea este valabilă și pentru Cehov. Am studiat proza scurtă dar și articolele lui despre artă, teatru, muzică. Acolo am găsit concepția că teatrul nu este literatură, este arhitectură (construcția piesei) plus oratorie. Actorul este performant în monolog. Dacă nu ai un actor care să spună cum trebuie „a fi sau a nu fi”, nu pui Hamlet!

„Săpând” mai departe, ca un arheolog, cum ați spus dumneavoastră (termenul este cam pretențios dar nu departe de adevăr), am mai aflat că un autor este mai greu de cunoscut după operă, unde poate să păcălească, dar după corespondență poate fi cunoscut mai bine, mai exact. (Cioran). M-am năpustit asupra corespondenței. Iar „perlele” pe care le-am găsit în timpul „săpăturilor” m-au răsplătit „cu asupra de măsură”. Acum nu mai am decât o singură dorință: să transmit tuturor bucuria pe care am trăit-o când le-am descoperit.

Noi, cei de azi, ce ar trebui să aflam despre el, omul? Dar despre Caragiale - scriitorul, ce aflăm din spectacolul dumneavoastră, cum îl priveau apropiații, alţi scriitori-amici, poate inamicii? Pe ce scrieri, cărți, apariții editoriale se bazează acest one-man show?

În timpul cercetărilor am „reconstituit” statuia lui Caragiale. Dar ea trebuie înviată, trebuie „mobilată”, interior, cu un suflet, cu o filosofie paradoxală, pe care am obținut-o „furând de la cei bogați”:

Ioan Slavici - Luca Caragiali a fost un bun fiu, bun soț și bun părinte, nu din slăbiciune, ci din simțământ de datorie, ca om adevărat...Caragiali nu era în stare să fie cruțător... Nici tăiat nu spunea omul acela ceea ce nu-i era-n gând. - Ori tac, ne zicea el, și râd pe-nfundate, ori îi batjocoresc, ca să râdă și ei înșiși de sine!

Paul Bujor, citându-l pe Caragiale - ”ferește-mă, Doamne, de boale, de năpaste și de prostia omenească”. Într-o seară spunea prietenilor că așteaptă să vie și Hajdeu, pe care îl invitase câteva zile mai înainte, spunându-i: „Ascultă, boierule, am la berăria mea o masă înțăpenită cu cuie în dușumea; dac mi-i învârti-o și pe aia, atunci mă fac si eu spiritist”.

Luca I. Caragiale - Când îl întrebam cum scrie, tata îmi răspundea: ”Eroii mă persecută... Forfotesc în mintea mea... Vorbesc... Le văz gesturile; le aud cuvintele. Dar nu știu exact nici ce spun, nici ce vor face și, pe urmă, m-apuc să scriu și-i las să-și spuie singuri păsul”.

Herodot, Plutarh, Dante și Machiavelli erau autorii lui iubiți. Oedip rege a lui Sofokles îl făcea să plângă încă, la bătrânețe...

Pentru dânsul muzica se sfârșea cu Beethoven și mai înflorea odată izolată în „nebunul” de Schumann. Înzestrat cu o extraordinară ureche muzicală, Caragiale cunoștea pe de rost simfoniile lui Beethoven, sonatele lui, operele lui Mozart și pe „părintele” Haydn.

Cella Delavrancea - În scrisul lui nu se poate înlocui nici un cuvânt, nici o frază nu se cere mai lungă sau mai scurtă. Ne spunea: ”Să știți voi că hrana spirituală a muzicantului, pâinea lui zilnică, sunt preludiile și fugile lui Bach. Anumite sonorități au un sens psihologic și-mi ajută să construiesc personajul. Nu este artă mai mare decât cea muzicală”.

Victor Eftimiu - Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni.

Goga: Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale vorbind un sfert de ceas, oriunde, la o adunare a negustorilor, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată cea mai strălucitoare icoană a inteligenței omenești din câte a întâlnit în drum.

Ioan I. Livescu - Caragiale, văzându-l pe marele actor Novelli jucându-l pe Lear, ne-a spus: „Mă băieți, să știți că mâine îmi comand câteva sute de cărți de vizită, pe care am să scriu așa: I.L. Caragiale care l-a văzut pe Novelli jucând”.

Ecaterina Logadi (fiica) - Din spusele tatii:

„Nu fiți personali, lăsați-l pe eu deoparte.

Mai bine să fii cizmar bun decât scriitor prost.

Trebuie să vorbești pe limba timpului, dacă vrei să fii înțeles.

Trebuie să te priceapă și o babă ramolită.

Comicul trebuie să surprindă. Tragicul trebuie pregătit de la început.

M-am ajutat mai mult cu inteligența decât cu talentul. Deștept sunt, dar talent n-am.

Mai bine să mă criticați inteligent decât să mă lăudați prostește.

Nu încep niciodată să scriu până ce nu aud și nu văd omul, cu toate amănuntele lui in fața mea. Întâi îi zic pe nume, iar după aceea începe el să mă conducă pe mine, căci eu doar numele i l-am găsit, înainte de a-l fi cunoscut.

Cu toată seriozitatea lui se arată uneori tânăr si copilăros. Îi plăceau farsele și glumele inocente care îi dădeau o neașteptată înfățișare de veselie.

Voi povestiți, nu râdeți; lăsați-mă pe mine să râd.”

Dintre marii scriitori îi prefera pe Sofocle, Dante, Francois Villon, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. În general, în artă îi plăcea grandiosul.

Cincinat Pavelescu - Zicea Nenea Iancu: Scrisul, mă băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. În orice frază trebuie să găsești numai cuvântul care trebuie. Și cuvântul acela e numai unul singur. Dacă nu l-ai găsit ești un caraghios.

N. Petrașcu – Imitațiile lui Caragiale, în parte copiate, dar mai mult inventate, erau făcute cu atâta putere de evocare, că sub ele dispărea cu desăvârșire imitatorul. Dintr-un nimic el făcea arta comică. A fi sentimental sau cu forme în societate, cu toată lumea, era pentru el o naivitate. Într-însul nu vibrau, până în cea din urmă fibră, decât zeflemeaua, comicul, farsa, care străbăteau până în cele mai mici fapte, uneori parcă făr’ să-și dea seama.

M. Sevastos – Cu orice scriitor sau pretins scriitor se întâlnea Caragiale zicea: Țara Românească are doi mari scriitori – pe mine și pe tine; dar mai ales pe mine.

Constantin Rădulescu-Motru – Eram cu Caragiale la Șosea, pe o bancă și stăteam de vorbă. La un moment dat, Caragiale se ridică, își îndreaptă umerii și, punând palma mâinii drepte la ceafă, privește îndelung la soare, își încordează pieptul și, cu mâna stânga pe coapsă, începe a juca. Mai întâi încet, cu pas mărunt, de bătută, apoi din ce în ce mai repede, cu chiote scurte și sacadate. Atunci Nenea Iancu și-a dezvăluit o fațetă pe care nu i-aș fi bănuit-o niciodată.

Pentru ce categorie de public este mai potrivit  spectacolul Caragiale altfel?  Sala nu este foarte încăpătoare, poate că n-ar putea veni toată lumea deodată. Pe cine v-aţi dori mai întâi să întâlniți între spectatori?

Actorii nu trebuie să aibă preferințe în privința spectatorilor. Prioritate au avut întotdeauna cei mai motivați. Iar teatrul, ca instituție, gândește negustorește: „primul venit-primul servit”.

Dați-ne exemplu de un citat preferat, sau/și  chiar o întâmplare în care l-ați descoperit pe omul Caragiale, cu surprindere?

Am fost foarte surprins de mai multe ori, în căutările mele, dar parcă cel mai mult atunci când am citit că, în momentul în care Titu Maiorescu a anunțat că Eminescu „s-a îmbolnăvit”, Caragiale a izbucnit în hohote de plâns.

De când datează ideea spectacolului, cum a prins viață,  de când vă gândiți la Caragiale.... altfel?

Ideea spectacolului a apărut în urmă cu aproximativ 15 ani.  După ce am adunat acest tezaur, cineva „nu spun cine, persoană importantă”, mi-a scos în cale cartea lui Dan C. Mihăilescu, „I.L. Caragiale. Despre lume, artă și neamul românesc”. De la această carte a pornit construcția scenariului.   Spectacolul a prins contur la Festivalul Național de Teatru „Ion Luca Caragiale” din ianuarie 2013, când a fost prezentat sub formă de lectură.

De-a lungul carierei, cu siguranță v-ați întâlnit cu o serie de creații din opera sa. Acum însă, este ... altceva.  De ce n-ar trebui să rateze acest spectacol cei ce vor să-l cunoască pe Caragiale, fie că sunt profesori, studenți, liceeni?

Am avut șansa să-l joc pe Spiridon în Institutul de Teatru, pe Jupân Dumitrache la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești și la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București și pe Farfuridi tot la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” din București.  Acestea au fost personaje din dramaturgia lui Nenea Iancu.

În „Caragiale altfel”, el însuși devine personaj.

Cum ar suna invitația dumneavoastră pentru publicul dornic să-l descopere pe.... Caragiale altfel?

Am avut bucuria și onoarea ca, printre primii spectatori, să fie doamna Ileana Lucaciu și profesorul meu, regretatul actor Marin Moraru. Amândoi mi-au sugerat că cel mai potrivit titlu ar fi „O conferință  despre starea națiunii”... , la care invităm pe toată lumea.

Fotografii din spectacol:  Florin Ghioca

Un interviu realizat de Olivia Chirvasiu