Virginia Mirea: Am sentimentul că am luat-o iar de la capăt!
Cu NOII INFRACTORI, pe scena şi în trupa TNB!
Comediei "Noii infractori" (New Criminals sau Nouveau Criminals) de Edna Mazia i-a stat bine pe scena Teatrului Cameri din Tel Aviv, unde s-a jucat de câteva sute de ori în regia autoarei, rolul principal fiind interpretat de Sandra Sade - actriţă israeliană de origine română. Dar să vedeţi cât de bine îi stă şi pe scena mare a Naţionalului bucureştean, la TNB adică, în interpretarea Virginiei Mirea!
Rolul acesta deosebit de ofertant este creat pentru un anumit tip de actriţă. Nu-l poate juca oricine. Pe lângă calităţile interpretative sunt necesare şi cele umane, acelea rare ce nu pot fi trucate, nici imitate. Şi această doamnă a teatrului românesc ni le dovedeşte cu orice ocazie, pe scenă, la repetiţii sau în viaţa de dincolo de scenă!
În prezenţa sa şi repetiţiile se bucură de o anumită atmosferă, dovedind căldura unei seri tihnite în familie, când se deapănă poveşti, se fac planuri din cele importante, şi bune, şi durabile. Armonia se aşterne peste oameni şi lucruri. În contradicţie cu atmosfera din casa familiei Spector am zice, unde veţi vedea voi ce se întâmplă…
În piesă revine o replică, în două din cele mai suculente situaţii: Este pentru prima dată? Îngăduiţi să împrumut întrebarea, ca să intrăm în atmosfera piesei, adaptând-o la situaţia noastră.
- Aşadar, pentru prima dată pe scena TNB?
- Am jucat nu demult "Revizorul" în
regia lui Horaţiu Mălăele, aici. În ultimii ani au fost câteva ocazii.
- Minunatul spectacol al Teatrului de
Comedie. Dar într-o montare realizată chiar la Naţional, sunteţi la prima întâlnire?
- Nu. În studenţie s-a întâmplat să
calc pentru prima dată pe această scenă. Eram la clasa doamnei Sanda Manu şi
regiza aici "Căsătoria" de Gogol. Asta se întâmpla în 1976 cred, eram în primul an de facultate. Atunci a luat vreo
3 studente, şi am făcut figuraţie în spectacol. Atmosfera era foarte frumoasă pentru
că erau actori importanţi, director era domnul Beligan. Teatrul Naţional avea o aură, era considerat prima
scenă a ţării. Am păşit cu pioşenie, aici. Pentru noi, studenţi atunci, era
ceva foarte important. Vreo 2-3 ani am jucat în acel spectacol, după care am
plecat, trebuia să fim repartizaţi şi nu ştiu după aceea ce înlocuiri s-au mai
produs. Cam asta a fost experienţa mea de până acum cu Teatrul Naţional.
- Spectacolul "Noii infractori" vă aduce
nu doar pe scena mare, dar şi în trupa teatrului. Ce sentiment încercaţi la
desprinderea de scena Comediei, unde aţi creat atâtea personaje îndrăgite de
publicul larg şi de comentatorii evenimentului teatral?
- După 3 ani petrecuţi pe scena din
Arad, unde am avut repartiţia - cum era regula la vremea respectivă, am dat
concurs şi am mers la Teatrul de Comedie, unde am stat până la final. Şi între
timp am avut colaborări foarte multe şi de lungă durată, de pildă cu Teatrul Bulandra.
Cu Tocilescu am lucrat acolo.
- Despre ce final vorbiţi?
- Până m-am pensionat, cum scrie la
carte. Apoi, am rămas în continuare să joc în spectacolele pe care le aveam
acolo. Din 1982 sunt la Comedie şi în tot acest timp am avut colaborări multe,
şi de lungă durată şi cu alte teatre, de pildă cu Teatrul Bulandra. Cu Tocilescu am lucrat acolo.
- Cu regizorul Ion Caramitru am
impresia că nu aţi mai lucrat. Şi înţeleg că nici partener de scenă nu v-a
fost, în acea perioadă, a colaborării cu Teatrul Bulandra. Acum însă, la Naţional, vi s-a oferit nu numai rolul
principal într-o nouă montare, dar şi un loc în trupa teatrului. Cum aţi
primit această ofertă?
- Venirea mea la Naţional a fost
destul de surprinzătoare pentru mine, efectiv nu m-am aşteptat. M-a invitat domnul
Caramitru să-mi prezinte o piesă. Am citit textul, am convenit s-o facem
împreună şi iată că aşa m-am trezit angajată la Teatrul Naţional. Sigur că este
o onoare pentru mine să mă ştiu angajată aici. Deşi, mă simţeam foarte bine cum
eram înainte de telefonul acela, fără stăpân.
- De cât timp fără stăpân?
- De vreo 4 ani. Dar, având în vedere
că stăpânul este foarte şarmant şi foarte inteligent, a ştiut cum să pună
problema, uite că am poposit aici, la Teatrul Naţional, pe a cărui scenă am pus
piciorul pentru prima dată, cum vă spuneam, studentă fiind.
- Ce impresie aveţi despre piesă, ce
soartă întrevedeţi pentru spectacolul Noii infractori?
- Sper ca piesa asta în care am
repetat acum să fie de bun augur, să aibă succes, să fie bine primită, să avem
public. După părerea mea, avem toate datele să se întâmple aşa.
- Cu experienţa dumneavoastră bogată
de scenă, şi de comedie mai ales, unde aţi plasa piesa Ednei Mazia?
- Când citeşti textul constaţi că de
fapt nu este o comedie, în tiparele şi cu tipicul bine ştiut, ci mai mult o comedie
amară. La urma urmei este o întâmplare
de viaţă destul de actuală, ea devine comică în urma declanşării unor situaţii
care pot stârni hazul. Când am citit-o nu aş fi catalogat-o drept o comedie. Mi
se pare mai degrabă un moment din viaţa unei familii, care nu este unul
fericit, tinde să devină, devine şi la un moment dat se constată că totul a
fost un bluf . Finalul pare unul trist, dar, ca în orice întâmplare reală, se
prea poate ca tristeţea asta să ducă spre ceva vesel, optimist. Totul se
întâmplă pe un teren alunecos, este periculos ce se întâmplă în piesa asta. Mai
mult ca sigur că şi în viaţă se întâmplă aşa.
- Actriţa Virginia Mirea cum s-a
simţit în acest rol din "Noii infractori"?
- Nu este deloc comod, nici uşor
textul pentru actori. În timpul lucrului am descoperit că la final totul se
adună şi se limpezesc apele. Nu vreau să povestesc foarte mult despre asta, să
lăsăm o aură de mister.
- Cum apreciaţi deciziile
personajelor, alegerile lor?
- Lumea lor interioară le dictează
drumul. Se dovedeşte încă o dată că decizile rapide nu sunt cele mai corecte. Dar, în
toată încrengătura asta de personaje, de trăiri şi de situaţii descoperi nişte
oameni adevăraţi, cu trăirile noastre de acum, cu lipsa noastră de a horărî
rapid ceea ce este corect. De fapt nu ştim niciodată ce este corect. Ne găsim într-un
hăţiş dintr-ăsta social în care facem un mic pas înapoi să ne gândim, după care
ne aruncăm până în pânzele albe, susţinând că asta e hotărârea pe care am luat-o
şi asta e cea mai bună. Vrem să supravieţuim, ăsta-i cuvântul cel mai potrivit.
Textul e, vorba lui Caragiale, adânc scris. Trebuie doar să descoperi angoasele
personajelor, par superficiali dar nu
sunt deloc. Sunt oameni reali, oameni de acum, printre care umblăm. Suntem noi,
care trăim făcându-ne iluzii. Tot timpul ne facem iluzii, alegem drumul ăsta,
că poate-i mai bine. Şi nu ştim. Da, poate. Poate uneori chiar nu-i mai bine.
- Şi Dorina pe care o interpretaţi,
cum este ea, cum v-aţi apropiat de povestea ei?
- Personajul meu? Este o femeia
casnică, marcată de aceste preocupări cotidiene. A făcut nişte cursuri de
calculator ca să-şi umple timpul, în rest este o femeie care îngrijeşte un soţ,
o casă şi o mamă bătrână. Au doi copii mari, care însă nu mai locuiesc cu ei.
Orizontul ei este simplu, limitat şi
toată grija acestei femei este să-şi menţină familia într-un anumit confort. În
momentul în care se produce un dezechilibru financiar – de la bruma de
burghezie pe care au avut-o, ei ajung să fie destul de scăpătaţi – ea simte că
este singurul cap limpede care trebuie să conducă toată familia, fără ca ei să
simtă vreun disconfort. Din acel moment, frâiele vor fi în mâinile ei. Soţul ei, care
provine dintr-o familie bogată, are senzaţia că trăieşte tot atunci, tot acolo,
în lumea aia. Eroare! Şi atunci, din
dorinţa ei de a ţine într-un anumit echilibru
stabilitatea familiei, Dorina derapează şi o ia pe un drum greşit. Având
mare nevoie de bani, fiind la ananghie, crede că a făcut o alegere bună. În
final se dovedeşte că n-a fost o alegere fericită.
- Aţi reuşit să-i înţelegeţi şi să-i acceptaţi deciziile luate ca... manager?
- Foarte greu. Eu n-am întâlnit
niciodată o persoană care să aleagă ce a ales personajul ăsta al meu. Asta m-a
nedumerit pe mine foarte tare. Cred însă că ea încearcă să se cureţe de tot ce
s-a aşezat peste ea, de toate experienţele. O văd ca pe o retragere într-o
mănăstire, nu ştiu cum să spun. Vrea să se izoleze. Vrea să rămână singură
undeva, cu gândurile ei, probabil să analizeze ce s-a întâmplat şi să dea un
exemplu celorlalţi – care au rămas afară. Până la urma urmei, despre asta e
vorba. Vrea să iasă cu fruntea sus din toată povestea asta. A alergat şi iar a
alergat. Când cineva i-a spus Stop! - din momentul acela a început o altă
viaţă.
- Să înţelegem că aţi descoperit câte o justificare, atât pentru ea, cât
şi pentru acele fete care-i intră în casă. Fiecare dintre ele caută un colac de
salvare, nu?
- La urma urmei este o vrie şi o luptă
îndârjită pentru existenţă. Fiecare face ceva ca să existe. Şi nu poţi să
condamni pe nimeni.
Fiecare participă la viaţa altora, nu-i o piesă cu
oameni singuri. Este extrem de actuală, nu poţi s-o cataloghezi pur şi simplu
ca pe o comedie. Este de fapt o piesă extrem de realistă, de
adevărată. Te identifici de multe ori cu ce se întâmplă aici. Iar titlul acesta,
e destul de trist.
- Şi de derutant.
- Aşa este. Nici nu ştii dacă sunt infractori. La un moment dat în piesă se spune că
deranjul nu poate fi măsurat. De fapt, ei au deranjat, au făcut un mare deranj.
Sigur că au făcut o infracţiune, dar una mică. Şi am putea spune că la urma
urmei nu este chiar o infracţiune…
- Credeţi că veţi descoperi treptat
nuanţe noi, de la o reprezentaţie la alta?
- Nu obişnuiesc să lucrez aşa. De la
început am un gând clar, îmi place să înţeleg bine în timpul repetiţiilor ce mi
se cere. Lucrurile odată stabilite, şi fixate împreună cu regizorul şi cu
partenerii, rămân aşa. Spectacolul e deja un lucru finit, lucrat, gândit şi
punct. Sigur că fiecare spectacol e într-un fel în fiecare seară, niciodată nu
seamănă, e viu, dar asta nu-l schimbă structural. Pentru mine definiţia unui
profesionist este că joacă aproape în fiecare seară la fel.
- Cum aţi lucrat cu domnul Caramitru?
- E prima dată când lucrez cu dumnealui. A fost o întâlnire plăcută, frumoasă, liniştită, veselă, bună. Adică a fost creată o atmosferă a unor ani când eram studentă şi după aceea, când am revenit în Bucureşti, când teatrul să făcea în linişte, într-un confort foarte plăcut cu toată lumea. Nu cu sufletul la gură, alergând să facem musai ceva, că trebuie să iasă acum. Din punctul acesta de vedere m-am simţit foarte bine şi mi-a plăcut foarte tare.
Pe domnul Caramitru
l-am cunoscut şi l-am preţuit ca actor, l-am văzut în nişte spectacole
minunate la Bulandra. Acum iată că l-am întâlnit ca regizor şi director. Şi
Doamne ajută, sper să fie o colaborare frumoasă în continuare. Vă mulţumesc
pentru interviu, este o ocazie să-i spun şi să-i mulţumesc pentru invitaţia în
această aventură. Altfel n-aş îndrăzni să i-o spun. Mă simt chiar ca la
începuturi, am sentimentul că am luat-o iar de la capăt. Am venit într-un loc
nou. Cu oameni noi, cu unii am mai lucrat, dar cu alţii nu. Mi se pare că am
început ceva nou. Şi vă mulţumesc pentru asta!
Interviu realizat de Olivia Chirvasiu
