David DOIASHVILI : Dureros este că Ranevskaia nu mai există, nici Gaev, dai însă de Lopahin oriunde te-ai uita!

Interviu cu regizorul unor montări de răsunet pe scena TNB, “Regele Lear” şi “Livada de vişini”

- Sunteţi un artist pe care succesul pare să nu-l fi ocolit niciodată. Vreme de mai bine de două decenii, cariera dumneavoastră a adunat numeroase premii, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei. În Georgia, spectacolele pe care le-aţi realizat au fost distinse cu cele mai importante premii teatrale: Shota Rustaveli, Kote Marjanishvili și Sandro Axmeteli. Dintre cele străine, amintim, de exemplu, cele 9 premii pentru spectacolul „Macbeth”, la Festivalul de la Rijeka, Croaţia. Aţi primit şi Medalia de Onoare şi pe cea de Excelenţă. Pentru sufletul dumneavoastră însă, care dintre toate distincţiile acestea valorează mai mult?

- Niciuna. Pentru mine este importantă dragostea publicului. Dacă o meriţi, ea este cea mai preţioasă dintre medalii, dacă o câştigi este cea mai mare răsplată. Niciodată n-au contat pentru mine medaliile. Cred că am vreo patru, dar nu veţi găsi niciodată toate acestea în CV-ul meu. Arta nu este un sport, de aceea eu nu-mi măsor realizările în medalii sau premii. Corect mi se pare să fiu judecat prin prisma unui spectacol, sau a dragostei spectatorului, pe care am câştigat-o sau nu.

- Putem citi ca pe un semn de iubire din partea publicului georgian graba cu care a epuizat biletele pentru cele două spectacole româneşti, cu Livada de vişini, la actuala ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Tbilisi?

-  Şi asta. Dar şi faptul că publicul se afla în aşteptare. Spectatorul care iubeşte teatrul urmăreşte ce faci. Şi aşteaptă un nou spectacol. Asta înseamnă că are nevoie de tine. Bineînţeles că interesul cu care eşti înconjurat îţi dă un imbold ca să faci lucruri din ce în ce mai bune.

-  Şi ce i-aţi oferit spectatorului georgian în ultima vreme? Care este cel mai nou spectacol realizat pe scena Teatrului Muzical și Dramatic de Stat “Vaso Abashidze”?

-   „Omul pernă” de Martin McDonagh.

-  Am văzut un clip publicitar minunat pentru acest spectacol. Dar şi celelalte trailere ce însoţesc promovarea spectacolelor pe care le realizaţi vădesc o anumită înclinaţie cinematografică. Regia de film v-a tentat vreodată?

-  Nu, niciodată nu m-a atras, dar am fost pus în situaţia asta de vreo 2 ori, când a trebuit să filmez ceva. Şi foarte bine că s-a întâmplat aşa, cu ocazia asta mi-am dat seama că sunt un regizor de film foarte prost. Este cu totul altă profesie şi eu singur am pus punct. Ce aţi văzut pe internet este rezultatul unei munci de echipă din teatrul nostru. Eu avansez nişte idei, apoi vine echipa şi le realizează. Uneori îmi place, alteori nu şi atunci intervin.

-  Vă amintiţi acel prim moment, declicul pentru regia de teatru? Când s-a petrecut revelaţia?

-  În copilărie. Mi-aduc aminte de o temă pe care am scris-o la vârsta de 8 ani, când învăţătorul ne-a cerut să scriem o compunere la finalul clasei a 3-a cu tema „Ce vreţi să deveniţi”. Tema mea se compunea din două propoziţii: „Eu vreau să fiu regizor de teatru. Eu vreau să fiu un om bun”. Nu ştiu ce fel de regizor am devenit, dar încerc măcar să fiu un om bun.

Când soarele Georgiei îţi spune Bună dimineaţa, la TNB.  David Doiashvili şi Keti Endeladze (soția)

-  Conduceţi un teatru muzical-dramatic. Aţi fost tentat şi de regia de operă?

-  Da, au fost câteva montări. Una la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg cu Lucia Di Lammermoor de Donizetti, iar în Georgia alte două opere – una în Tbilisi, cealaltă în Batumi. Cu toate acestea, sincer să fiu, nu prea mă atrage regia de operă. Îmi place foarte mult să merg şi să ascult acest gen de spectacol. Dar când trec la lucru, posibilităţile teatrului mă interesează, pentru că aici pot să experimentez. Eu cred că mai toţi regizorii ajung la operă plecând de la teatru. După ce epuizezi tot ce ţine de cuvânt şi simţi nevoia de ceva nou, atunci apare muzica. Dar eu n-am epuizat lucrul cu cuvintele aşa că, deocamdată locul meu este în teatru.

-  În spectacolele dumneavoastră cuvintele şi muzica merg împreună.

-  La mine şi în viaţă este la fel. Prin muzică nu înţeleg o simplă melodie. Fiecare zgomot care poate crea atmosferă, pentru mine este muzică. Uneori, chiar şi o pauză se poate transforma în muzică. Aşa simt eu.

-  În teatrul pe care-l conduceţi există o secţie muzicală şi una de dramă?

-  Nu, nu-i vorba despre asta. Teatrul este muzical-dramatic într-adevăr, dar asta înseamnă că actorii pe care-i aleg dovedesc aceste calităţi: cântă foarte bine, ştiu să se mişte foarte bine şi pot juca aproape orice, având date dramatice bine conturate. Eu am nevoie de actori universali, care să se plieze pe viziunea mea asupra textelor.

-  Aţi mai avut o funcţie importantă într-un alt teatru, la Teatrul Dramatic „Kote Marjanishvili”, pentru o perioadă mai scurtă, de 3 ani. Ce aţi găsit atât de special în climatul acestui teatru, sau ce aţi construit aici, la „Vaso Abashidze”, pe care-l conduceţi din 2004 cu atât de mult succes?  Se spune că realizările cele mai importante ale carierei dumneavoastră, până în acest moment, sunt legate de acest teatru.

- Când am fost numit regizor şef în Teatrul Marjanishvili, unul din cele mai importante teatre naţionale ale noastre, aveam 22 sau 23 de ani. Eram foarte tânăr. Acesta este un teatru cu tradiţie, cu regulile şi obiceiurile lui. La doi ani după ce am ajuns acolo mi-am dat seama că, ori trebuie să distrug totul şi să fac ceva nou, ori să-l părăsesc. Ca regizor, simţeam că mă paşte stagnarea. După 2 ani şi jumătate am plecat din acel teatru în care mă simţeam ca într-o mlaştină ce mă trăgea la fund. Apoi am venit într-un teatru nou, unde nu existau tradiţii, nici şabloane, aşa cum există mai peste tot. Am luat-o aşadar de la zero şi cred că am realizat ceva. Eram tineri, ambiţioşi şi ştiam exact ce voiam.

-  În continuare ce planuri aveţi?

-  În perioada asta teatrul se află în reparaţii. Cam într-un an, un an şi jumătate vom avea o scenă nouă, cu o dotare tehnică modernă şi eu cred că teatrul o să prindă o nouă viaţă. E un moment pe care-l aştept cu nerăbdare.

-  O să mai aveţi timp să lucraţi peste hotare?

-  Pentru că teatrul meu se află în reparaţii – şi este deja al treilea an, am avut timp suficient să lucrez peste tot. Nu cred că voi mai avea atât de mult timp cât am avut în această perioadă.

-  Cum v-aţi simţit în Naţionalul bucureştean, ceva din această atmosferă v-a amintit de cea pe care o aveţi acasă, la Tbilisi?

-  Bănuiesc că şi aici există nişte reguli, fiecare Teatru Naţional le are. Am impresia că tinerilor regizori români nu prea le-a plăcut să monteze aici din cauza acestor reguli. Acum însă, cred că a apărut o suflare nouă, ceva promiţător. În timpul castingului, pe când am ales actorii, am simţit că ei îşi doresc ceva nou, apoi lucrul a mers aşa ca şi cum am fi respirat deodată. Cred că schimbările sunt nu doar importante dar şi foarte necesare, altfel n-o să se întâmple nimic semnificativ, n-o să iasă nimic nou.

-  Cum vă organizaţi timpul de repetiţii? Sunt regizori care preferă să lucreze fără un termen fix. Repetă până când simt că spectacolul e gata.

-  Mie îi pare rău când actorii care stau la repetiţiile mele şi nu fac nimic. De aceea eu împart timpul, şi orele, pe scene. Poate mai greşesc puţin la calcul, poate mai avem mici decalaje, de o jumătate de oră. În ceea ce priveşte lucrul per ansamblu, depinde de locul unde montez, de textul pe care-l montez şi cu cine lucrez. Dacă eu cunosc trupa, cum a fost cazul la acest spectacol, am spus că în două luni am să pun „Livada de vişini” şi acesta a fost timpul de lucru. Dacă nu cunoşteam trupa, atunci obigatoriu aş fi cerut o perioadă puţin mai mare de pregătire.

Un regizor care nu lasă niciun detaliu la voia întâmplării

-  Ce aţi dori să nu rateze publicul din viziunea dumneavoastră  asupra acestei Livezi? Pe ce aţi vrea să se concentreze atenţia lor?

Nu fac parte dintre regizorii care cred că teatrul poate schimba lumea. Dar sunt genul acela de regizor care crede că, dacă omul vine la teatru, el trebuie să rămână cu nişte întrebări, cu ceva care să-l preocupe, să-l neliniştească. Şi poate prin gândurile astea, ceva se va schimba în viaţa lui. De aceea eu cred că fiecare om care vine la spectacolul meu trebuie să vadă ceva legat de el, ceva individual. De la om la om, fiecare decide cu ce va pleca de la spectacol.  Cu lozinci sau cu sentinţe nu putem acţiona, de genul: Nu trebuie să tăiem Livada de vişini, sau trebuie să tăiem Livada… Nici nu mă gândesc la lucruri de genul acesta. Pentru mine important este ca spectacolul să aibă profunzime şi atmosferă, iar din acestea două, spectatorul să descopere ceva doar al lui. Dacă lucrul acesta se întâmplă, eu pot să spun că spectacolul mi-a reuşit.

-  Nu aveţi impresia că fiecare generaţie repetă istoria şi taie câte o livadă? Cehov a fost vizionar şi a intuit prin Lopahin tăvălugul ce avea să vină… Cum îl percepeţi astăzi pe Lopahin?

-  Când citesc această piesă eu nu mă gândesc la Lopahin. Pentru că din aceştia sunt destui. Oriunde te-ai uita, dai peste Lopahin. Dureros este că deja nu mai există Ranevskaia. Nici Gaev nu mai există. Şi noi suntem generaţia Iaşa. Undeva ne-a scăpat această frumuseţe pe care o aveau ei.

-  La ce visaţi pentru viitor? Intenţionaţi să reveniţi la TNB?

-  Iubesc foarte mult actorii cu care am lucrat şi atmosfera pe care o am aici. Pentru mine contează mai mult procesul, munca din timpul repetiţiilor, decât rezultatul. De aceea  repetiţiile au fost pentru mine foarte importante şi am lucrat cu plăcere. Dacă artişii vor avea dorinţa să lucrăm din nou şi o să am şi eu timp, am să revin neapărat.

Interviu realizat de Olivia Chirvasiu

Traducerea: Corina Druc

Fotografii: Florin Ghioca/TNB

 În perioada repetiţiilor la LIVADA DE VIŞINI, pe scena mare a TNB  

 David Doiashvili s-a născut pe 7 octombrie 1971 în orașul Tbilisi, Georgia.

În 1994 a absolvit Institutul de Teatru Shota Rustaveli, Facultatea de Regie de Teatru, la clasa lui Mikheil Tumanishvili.

În perioada 1998-2001 a fost regizorul şef al Teatrului Dramatic Kote Marjanishvili. Printre proiectele de succes realizate de el se numără  Regele Lear şi  Macbeth de William Shakespeare, Salome  de Oscar Wilde, Trei surori de Anton Cehov.

Începând cu 2004, David Doiashvili  este manager și director artistic al Teatrului Muzical și Dramatic de Stat Vaso Abashidze. Apogeul carierei sale creative este asociat cu acest teatru. Numeroase piese din cele pe care le-a montat în acest teatru au devenit  subiect de mare interes și au câștigat notorietate în rândul publicului, criticilor și producătorilor. Cu deosebit succes au fost prezentate în cadrul unor festivaluri prestigioase din diferite țări de pe glob.

 Cele mai cunoscute montări ale lui David Doiashvili sunt:  Macbeth de William Shakespeare, Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, Starea de asediu de Albert Camus, Casa de pe graniță de Slawomir Mrozek, Divorțul de Giorgi Eristavi, Viața unui prost de Ryunosuke Akutagava, Azilul de noapte de Maxim Gorki, Omul-pernă de Martin McDonagh și multe altele.

 David Doiashvili a montat numeroase piese în toată lumea:   West Yorkshire Playhouse (London): Arthur Miller – Vrăjitoarele din Salem; Teatrul Mariinsky (Sankt Petersburg): Gaetano Donizetti - Lucia Di Lammermoor; Teatrul Național Croat (Rijeka): Riunosuke Akutagava – Viața unui prost, William Shakespeare – Visul unei nopți de vară; Teatrul Național Budapesta: Visul unei nopți de vară de Shakespeare și Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand și așa mai departe.

 În afara carierei teatrale, David Doiashvili urmărește să alinieze teatrul georgian la teatrele europene. 

Bună dimineaţa, de la Tbilisi, din Festival!

Nu exista comentarii

Replica ta