Un taraf, modelat de Cora Giodic-Postelnicu, i-a fost dăruit, de TNB, Prinţului Charles!

Foto:  Florin Ghioca/TNB

Pe 31 martie 2017, data la care a avut loc vizita Prinţului Charles la Teatrul Naţional din Bucureşti, după un scurt dar cuceritor spectacol, şi un tur prin locuri neobişnuite publicului, prin ateliere şi în spatele scenei, distinsului oaspete i-a fost dăruită o amintire din partea TNB. La plecare, Ion Caramitru, prelungind parcă cu un gest spectacolul său, susţinut de artişti ai teatrului – acompaniaţi de Emy Drăgoi împreună cu formaţiile sale, i-a dăruit Prinţului Charles un taraf.

 Lucrarea seamănă cu o creaţie din lut. Falsă impresie! Până la ultimul detaliu, taraful este realizat din hârtie, prin tehnica papier mâché despre care ne va vorbi chiar autoarea acestei creaţii deosebite, Cora Giodic-Postelnicu. Artist plastic, specializată în modelaj, ea lucrează de ani buni la Teatrul Naţional din Bucureşti, în Atelierul de Butaforie.

Ce ştim, dacă ştim, despre tehnica papier mâché, este departe de secretul ce dă unicitate creaţiilor semnate „CORA”. Veţi citi şi o poveste amuzantă legată de numele ei, asemănător cu acela al unui cunoscut magazin, dacă la asta v-aţi gândit cumva şi dumneavoastră.

Deşi tehnica papier mâché este cunoscută din vechime, Cora Giodic-Postelnicu stăpâneşte o artă a sculpturii în hârtie numai a ei. Câteva din atributele creaţiei ei ar fi: lejeritate, fineţe, zvelteţe cu stil şi şarm, umor ascuns în mişcări şi surpriză la atingere. La care se adaugă orgoliul originalităţii.

Te farmecă pur şi simplu aceste lucrări care dau uneori impresia de greutate, par masive, dar când le iei să le priveşti de aproape, te temi să nu ţi se frângă în mâini, să nu le scapi şi să nu se risipească.

Un Taraf cu destinaţie Regală

·         Cora Giodic-Postelnicu, lucrarea ta numită Taraf, dăruită de Teatrul Naţional din Bucureşti Prinţului Charles, nu reprezintă tocmai o premieră. Cu ocazia Festivalului NETA, care a fost organizat şi s-a desfăşurat aici, la Naţionalul bucureştean, doi ani în urmă, cunoscuţi creatori de spectacole din zona balcanică au plecat cu câte o astfel de amintire din partea teatrului. Tu cum ai primit toate astea? Cum e să ştii că lucrările tale pleacă împreună cu artişti importanţi, zboară cu ei departe şi poate că n-ai să le mai revezi niciodată?

Mă simţeam pe culmi, mi s-a părut că onoare mai mare ca asta nu există pe lume. A fost momentul în care toate suferinţele mele legate de birocraţia din România s-au şters cu buretele. Şi mi-am zis că există totuşi o balanţă. Dacă într-o instituţie de cultură, oameni de cultură îţi apreciază arta, înseamnă că restul e doar birocraţie.

Două dintre lucrările dăruite cu ocazia Festivalului Internaţional NETA: regizorului David Doiashvili (în imaginea de sus) şi regizorilor Margarita Mladenova şi Ivan Dobcev - alături de Directorul TNB, domnul Ion Caramitru.   Fotografii:  Florin Ghioca/TNB

·         După o vreme, când poate nici nu mai credeai că va urma un nou moment important în viaţa ta de artist, iată că o altă lucrare ţi-a fost aleasă. Când ai aflat că i se va dărui Prinţului Charles?

A fost din scurt, cu o zi înainte mi s-a cerut să arăt ce lucrări mai am, iar domnul Caramitru a ales-o pe asta. Fiind probabil pe linie cu spectacolul.

·         S-a potrivit mănuşă. Ai teme predilecte? Ai şi subiecte care-ţi sunt nesuferite? Te desparţi greu de creaţiile tale?

Nu, dimpotrivă, sunt fericită când îmi pleacă lucrările. Mă hrănesc foarte mult din reacţia omului când îmi vede lucrarea. Şi dacă-l văd că este încântat, distrat, amuzat, însufleţit, îmi imaginez că va avea această reacţie de fiecare dată când se va uita la ea. Şi cum tânjesc după apreciere, este exact ceea ce vreau.

Nu consider nimic greu din ceea ce fac. Dacă nu-mi place ceva, nu pot să lucrez. Trebuie să mă împrietenesc cu ideea, cu omul care-mi cere. Să caut logica obiectului, s-o înţeleg. Îmi iubesc toate lucrările foarte tare, n-am una preferată. Le fac şi le desfac până le iubesc foarte mult, chiar dacă am momente când îmi vine să dau de pâmânt cu ele. Când mă apuc de ceva, mă scufund în lucru şi dacă treci prin spatele meu, mă sperii foarte tare.

Cora şi lucrările ei

Graţii din hârtie

·         Cum au apărut lampioanele aeriene? Le-am văzut pe Graţioasele iluminate expuse la un moment dat şi în foaierul Sălii Media. Ce încântare!

Lucrările cu lumină în ele au apărut în urma unei întâmplări. Un client, proprietarul unui local cu specific indian, mi-a cerut obiecte de iluminat. Deşi la început nu credeam că voi ajunge undeva cu comanda asta, până la urmă au ieşit foarte bine, au ajuns să fie atârnate de tavan, pe stâlpi, sunt apreciate şi chiar căutate. E o parte amuzantă aici. Pe lucrările mele scrie CORA. Într-o zi, primesc un telefon de la barmanul de acolo. Doamnă, daţi-mi voie să dau numărul dumneavoastră, că vin oamenii şi mă ceartă că s-au dus în Cora şi n-au găsit aşa ceva. Şi eu nu ştiu cum să le explic, doamnă!

·         Chiar, de ce semnezi Cora?

Am numele acesta de dinainte să existe Magazinul Cora la noi. Deşi, s-ar părea că numele vine cam de pe acolo. Naşa mea era din Germania, ştia magazinul de acolo şi i s-a părut foarte haios ca nume. Şi cum maică-mea nu şi-a dorit niciodată nume obişnuite pentru copii, cum l-a auzit a zis: ăsta este!

·         Dar numele tău de familie, Giodic, ce înseamnă în limba turcă?

Habar n-am, nu m-am întrebat niciodată. M-am mulţumit să ştiu că ăsta e numele meu şi atât. Tatăl meu nu ştie turceşte, bunicul se pare că ştia ceva. Chiar am să mă duc la dicţionar să caut.

·         Cum s-a legat povestea ta cu sculptura? Dar cu hârtia, de ce ai ales să sculptezi tocmai... papier mâché?

Întâmplător. La mine întâmplarea a jucat un rol major toată viaţa. Pe vremea mea, liceul avea două trepte. Profesorul de modelaj m-a trimis să dau treapta la modelaj, pentru că eram cea mai bună din clasă. Şi am intrat prima. Toate laudele care au urmat m-au convins că n-am ce să caut în altă parte. A contat foarte mult că eram apreciată. Toată lumea mi-a suflat în pânze cu asta, mi-a umflat aripile, iar eu ce să zic altceva decât: ăsta e viitorul meu!

·         Dar cum ai ajuns să modelezi hârtia?

La terminarea facultăţii aveam ca materiale cele clasice: lemnul, piatra, metalul. Cu piatra nu m-am înţeles prea bine, lemnul îmi place foarte mult, dar e complicat cu lemnul. Etapele de pregătire sunt lungi, eu una mă plictisesc. Metalul îmi place foarte mult, vreau să-l modelez, dar marea problemă este costul. E îngrozitor de scump, şi metalul şi turnarea lui.

Lucrând în teatru, pur şi simplu m-am îndrăgostit de hârtie, care mi-a oferit şansa de a modela direct, ieftin şi rapid. Am pornit de la tehnica papier mâché tradiţională, pe care am dobândit-o în teatru şi de aici încolo pot să spun că am inventat. Sigur că tehnica e veche de când lumea. Oamenii aceia, modelând hârtia făceau mobilă, scuturi, orice. Asta am văzut şi în teatru, unde îl foloseam ca metraj dacă vreţi, fie presat într-un negativ, fie îmbrăcam un alt material, ca să-i dăm rezistenţă. Însă, n-am văzut să fie folosită în creaţia artistică. Şi mi-a venit ideea asta, s-o iau drept material fluid, bun pentru modelaj. Am venit dinspre modelaj şi ce să spun, practic am dat lovitura pe zona asta.

Era prin 1995-96 când am ajuns la descoperirea asta a mea. Încercam să umplu un spaţiu pentru turnare, cu hârtie. Am realizat că arată foarte bine şi nu trebuie să mai pun nimic deasupra. N-am lucrat clasic, bucată peste bucată, ci înfăşurând bucăţile în aer. După ce se usca un strat veneam cu altul şi aşa obţineam un volum. Mi s-a părut că e o suprafaţă care se poate exploata. Aşa a început totul.

Lipind strat peste strat, peste strat, practic recompui lemnul. Fibra lemnului, ajunsă hârtie, măcinată şi combinată cu papul clasic, de făină, dacă o presezi corect şi o lipeşti cu mare grijă, ca să nu se tragă şi să nu se strâmbe, poţi să obţii o bucată de lemn prefabricat.

·         Ai spune că e simplu, dar poate că nu este tocmai aşa cum pare, nu?

Avantajul hârtiei este tocmai dezavantajul ei. Pentru că trebuie să aştept fiecare strat să se usuce. Berbecul din mine nu suportă inactivitatea. Şi atunci, ca să folosesc timpul acesta liber, cât se usucă lucrarea, mă apuc şi fac mai multe deodată. Chiar dacă lucrez 2-3 săptămâni la o lucrare, sunt eficientă în ritmul ăsta. Mi-e greu să sar de la una la alta, mă deconcertez. Motiv pentru care, când intru într-o temă, fac multe lucrări pe tema respectivă. Aşa s-au născut seriile mele.

Serii de clovni

După care o las baltă şi mă apuc de altă temă. Mi se întâmplă să revin la diverse teme. Eu fac lucrările ca să fie vândute, nu am unde să le păstrez, aşa că, dacă am această putere de muncă şi aceasta dragoste, de a le vedea măritate, când cineva cere dintr-o serie epuizată, mai fac o serie. Bineînţeles că nu ies identice, dar ideea este aceeaşi.

·         În genul tău mai lucrează cineva?

Eu n-am prea văzut. Ceilalţi artişti lucrează hârtia ca suprafaţă, colând-o pe ceva, sau prin îndoire.  Mai sunt alţi artişti care răsucesc hârtia şi obţin nişte „viermişori” pe care-i tot suprapun, formând un obiect, foarte interesant, dar un pic masiv, altă tehnică aş zice.

Şi am mai văzut pe internet un creator de dragoni, cel mai apropiat de tehnica mea, realizaţi tot prin tehnice de butaforie, pornind de la un minim volum, pe care-l creştea, strat peste strat, în aer cum ar veni. Iar în final obţinea un dragon gol pe dinăuntru. Fără să preseze într-un negativ. Pur şi simplu îl modela din mână.

·         Ce trebuie să înţelegem prin „negativ”?

Adică ai o suprafaţă dură, peste care tu apeşi hârtia strat peste strat, din ambele părţi, atent s-o lipeşti uniform şi egal. Să nu aibă aer între straturi, altfel rişti să ţi se dezlipească. Când o lucrezi din mână nu o poţi apăsa din ambele părţi ca să iasă etanş. Ori, cum facem noi în teatru, lucrezi un obiect din polistiren, după care îi faci o coajă care să-l protejeze. Vii cu hârtia asta şi o apeşi pe deasupra, formând cartonul cum îţi trebuie.

Lei modelaţi de CORA

·         Sunt leii mari asemenea exemple?

Leii aceia au fost ciopliţi în polistiren, după care am pus hârtie prin metoda clasică şi apoi au fost pictaţi. Când ciopleşti în polistiren, ustensilele sunt diferite, dar tehnica este cam aceeaşi cu a lemnului.  Degroşezi material, în bucăţi mari la început, apoi din ce în ce mai mici, până te apropii de forma dorită şi în final foloseşti şmirghele şi raşpele ca să definitivezi amănuntele. Cioplitorie clară! Dacă te pricepi şi eşti sculptor bun, îţi iese la fix.

·         Mă gândesc la bobiţele acelea de polistiren care zboară în toate părţile…

Când m-am angajat aici, domnul Pater, şeful meu, sculptor, mi-a dat un test. Mi-a dat o bucată de polistiren şi mi-a cerut să fac o bilă. Mie mi se făcea rău şi când îi auzem pe copii scârţâind pe geam, aveam noi un joc de-i ziceam scârţâietoarea. La bila asta, fiecare tăietură de cuţit mă înjunghia în ureche. O simţeam metalic, în gât, în stomac. După trei zile, aşa de tare o uram, că nici nu mai conta că scârţâie. Pe vremea aia lucram cu un polistiren foarte prost. Nu era ca acesta, cu bobiţe, Doamne fereşte. Noi dacă îl râcâiam şi îl făceam pietricele, pietricelele acelea erau ca bobiţele de marmură de tari şi de grele. Ca să tai polistirenul era îngrozitor de greu. Eu doream doar să văd cubul acela făcut odată sferă. Şi asta e cel mai greu, pentru că bila e perfectă. Şi este perfectă din 360 de grade, de oriunde te-ai uita la ea. Şi cum o întorceam puţin, mai observam o bulbucătură, aşa că m-am chinuit ceva la ea ca să fie perfectă. Când fericită m-am dus la domnul Pater să-l întreb dacă e perfectă, el mi-a spus: Da, dar eu nu aveam nicio treabă cu perfecţiunea. Doream să nu te mai aud că te chinui atâta şi că te vaiţi de scârţâit. Iată, aşa m-am lecuit eu de scârţit, de faptul că se electrizează şi-ţi intră peste tot bobiţele astea, că materialul e toxic când îl tai cu firul şi mute alte inconveniente.

·         Înclinaţia artistică porneşte din familie?

Porneşte şi… se întoarce, aş putea spune. Tata grafician, iar mama a lucrat tapiserie. Dar nu numai părinţii sunt artişti plastici, ci şi soţul, socrul şi cumnaţii. Iar fetele mele, foarte talentate, ambele învaţă la Liceul de Arte Plastice. Cât despre mine, eu lucrez de pe băncile facultăţii, de atunci am început să expun.

·         Ce reprezintă clovnul pentru tine? Ce loc ocupă în colecţiile tale?

Ceva colorat, hazliu, de multe ori dezechilibrat, în poziţii imposibile. Aşa îl văd. Apoi am descoperit că pot să fac o mare varietate pe aceeaşi temă. Nu voi face niciodată în viaţa mea doi clovni la fel. Să zicem că mă repet, fără să mă repet.

·         Ce-i cu acrobatul acela, care stă într-o mână pe un glob, devenit extrem de cunoscut cu ocazia Festivalului NETA?

Cum e făcut? Se porneşte de la un schelet de metal pe care forma creşte. Aşa cum pui lutul, bucăţică cu bucăţică, aici pui fâşii de hârtie, până ajungi la ce-ţi trebuie. Doar globul este din polistiren. La final rigiditatea este cea a lemnului, dar până acolo, hârtia e moale, cum să ţii fâşiile în aer? Ai nevoie de acest schelet metalic. S-a uscat un strat, mai vii cu unul. Nu-mi place? Iau caterul şi tai, refac. E foarte asemănătoare cu tehnica modelatului în lut.

Lumea artistului, veselă şi colorată

·         Ce poţi să ne mai spui despre lucrarea ce a ajuns să-i fie dăruită Prinţului Charles?

Face parte dintr-o serie de lucrări, comandate de un client care, în urma unei expoziţii din 2014 mi-a achiziţionat nişte clovni. Apoi a dorit o comandă anume. Cum lui îi plăceau foarte mult lăutarii, asta mi-a cerut, spre exasperarea mea! Nu ştiu de ce, dar îmi suna numai a manele. Mi-am amintit că în copilărie, la bunicii mei în grădină veneau lăutarii şi cântau la petreceri. Am depăşit senzaţia de respingere şi mi-am dat seama că sunt foarte expresivi. Sunt muzicali, vibrează, sunt frumoşi! Apoi, după ce am făcut taraful, clientul mi-a cerut şi pirandele care dansează pe lângă ei. Ce-i al lor, e al lor, au culoarea în sânge. Ori eu trecusem deja pe hârtie colorată, a picat la fix ideea asta.

·         Fiecare bucăţică de hârtie este tăiată dintr-o hârtie de o anumită culoare, nu este pictată?

Ce lucrez eu nu e colorat, nici nu s-ar putea, hârtia s-ar mozoli, de la lipici culoarea s-ar întinde, ar ieşi ceva tare urât.

Singurul artificiu pe care mi l–am permis la taraf a fost spre exemplu un ţambal care e de 3 pe 2 centrimetri. După ce m-am chinuit nu pot să spun în ce hal şi am tăiat hârtiuţe cât firul de păr, să fac butoanele, apoi să fac şi dunguţele acordeonului, la seria următoare, pentru anumite detalii de acest gen, am recurs la marker.

Modelajul acesta nu este cu suprafaţa lisă, ci cu suprafaţa frământată. Asta nu deranjează. Dar dacă aş mai veni şi cu culoare, care s-ar mai întinde şi ea pe unde ar vrea, asta cred că m-ar deranja.

Un TARAF cu cântec

·         Cum te pregăteşti pentru aceste creaţii, de unde îţi procuri materialele, de unde te inspiri?

Artistul se inspiră din ce a văzut, din memorie, din imagini, de pe internet mai nou. Cred că nu e locuşor din Bucureştiul acesta unde să nu fi intrat să cer hârtii, cartonaşe. Şi m-am dotat. Pentru lucrările mari folosesc foarte multă hârtie recuperată de la scenă.

La lucrările abajur, ca să treacă lumina prin ele, era nevoie de o hârtie semitransparentă. Toţi prietenii mei ştiu când îşi cumpără pantofi să nu mai arunce hârtia aia, să mi-o dea mie.

La vremea aceea, salariul meu era egal cu al unui profesor debutant. Am găsit aşadar materialul cel mai ieftin cu putinţă în situaţia dată şi mai departe, imaginaţia era singura care mă putea limita.

·         Cum au fost primele tale lucrări?

Cele mai vechi lucrări le am de prin anii ‘90 şi când trec pe la prietenii cărora le-am făcut cadou, mă uit şi mă amuz: ia uite cum făceam eu calul acum 25 de ani!...

·         Cu experienţa de acum, nu-i aşa că le-ai mai lua puţin la cater?

Ca o lucrare s-o consider eu gata, trebuie să mă mulţumească. Ori asta ţine totuşi de inspiraţie. Şi experienţa te ajută, nu zic nu. Sunt lucrări la care am revenit şi am tot revenit, vreme de luni de zile până să simt că ar fi gata.

·         Ce te-a atras la început cel mai mult, grafica, pictura, culoarea?

Am avut o lungă perioadă a nuanţelor întunecate, numai grejuri, kaki, maro şi negru foloseam. Când am primit prima comandă pentru hârtie colorată, imediat am avut o reacţie de respingere. Vedeam numai culori tari în faţa ochilor, deci kitsch şi am zis nu.

M-am gândit apoi ce aş putea alege să mă inspire pentru culoare. Şi aşa au apărut clovnii între lucrările mele. Mai multă culoare decât în lumea circului nu cred că există. Cu pictura am devenit prietene bune după ce am îndrăgit culoarea. Şi am început să folosesc culori crude, cu curaj, fără să se uite nimeni urât la mine, aşa cum mă temeam. Acum gândesc altfel, că trebuie să ai ceva care să te bucure, să te scoată din cotidianul care te rutinează, care te oboseşte şi te plictiseşte.

·         Clădirile cenuşii din perioada aceea nu te oboseau?

Nu, eu veneam din tabloul acela. Şi să fi vrut să lucrez cu culori, nu existau culori frumoase. Eu tricotam la vremea aceea. Ei, tot ce puteai găsi pe piaţă erau culori murdare. Şi oricum eram educată să fug de culorile agresive. Asta, până într-o zi, când am deschis dulapul şi am avut senzaţia că-mi cade pământ din dulap. Toate lucrurile mele erau în culori dintr-astea mohorâte, grele. Dintr-un teanc de un metru de bluze, nu reuşeam să-mi dau seama care-i care. Am avut aşa un sentiment de uniformizare care brusc m-a deranjat. Imediat m-am trezit şi mi-am zis că mai am un pic şi îmbătrânesc. Deci, eu care vreau să fiu buricul pământului şi să mă bage toată lumea în seamă, ce bine ar fi să mă îmbrac să fiu văzută. Şi am început cu roşu. Apoi am încercat şi un kaki mai verde şi am ajuns la momentul şuviţelor colorate în păr. Toată lumea s-a şocat.

·         Creaturile tale degajă foarte multă graţie şi expresivitate, dar şi mult umor.

Umorul e foarte bun, e viaţă. Încerc să mă amuz din orice, ca să trec mai uşor peste unele lucruri. Mie îmi plac inclusiv animale pe care oamenii le consideră urâte. Mie toate mi se par frumoase. Şi urâtul cred că poate fi apreciat şi agreat, are locul lui în lume. Pentru mine există doar stări neplăcute. Când au alte cauze, lucrul devine refugiul meu, locul unde mă simt foarte bine şi unde nu mă poate destabiliza nimic.

E prea multă încărcătură negativă în lume. Cred că spiritele artistice sunt binevenite în lume pentru că te mai scot din stresul ăsta şi din încrâncenarea asta. Îţi prezintă lucrurile astea într-o formă plăcută, mai … digerabilă. Inclusiv moartea.

·         Pereţii aceia amintind de adâncurile mării, din Memoria apei, tu i-ai lucrat?

Nu, acolo au lucrat colegii mei din atelier. Eu am făcut obiectele din decor, adică telefonul, coralii, nişte vaze în forme de anemone şi două lămpi meduze.

·         Adică obiectele care însufleţeau decorul. Fie mici sau uriaşe, obiectele care ies din mâinile tale respiră, dau impresia de viaţă. Iar în privinţa materialului din care sunt făcute, chiar nu-ţi poţi da seama. Abia dacă te apropii şi le ridici, începi să te miri teribil că „metalul” acesta, sau „lutul” din mâinie tale este ca fulgul de uşor.

Cei care mă înconjoară ştiu ce presupune butaforia. Dar lumea largă nu ştie. Aceasta este practic o şmecherie, o iluzie. Privitorul este convins că obiectul din faţa lui este făcut dintr-un anumit material, cu o anumită greutate. Uneori cu anumită dimensiune, dar locul special unde este aşezat în scenă îl face să pară mult mai mare sau din contră, mult mai mic.

Asta e iluzia mea. Am luat o particică din butaforul din mine, şi am exploatat-o. De multe ori iau intenţionat hârtie kaki sau maro şi după ce o tratez cu toate straturile astea de cocă, de aracet, uneori mai dau şi câte un lac la sfârşit. După toate astea, capătă un luciu, plus toate nuanţele alea, sigur că-ţi dau iluzia metalului. Da, hârtia ajunge să pară metal. Mulţi au zis că au putut jura, până n-au pus mâna pe ea.

Ce-i drept, lumea nu ştie despre această meserie mai nimic. O colegă a noastră, mai demult, a fost pensionată din meseria de bucătar. Butafor nu exista în nomenclatorul de meserii. Ca să nu mai avem surprize de genul acesta, noi ne-am făcut fişa postului pentru meseria asta.

·         Cum se împacă statul de funcţionar la stat cu arta de a fi mamă, şi soţie, şi toate acestea cu nevoia de libertate a artistului?

Depinde. Cât priveşte munca efectivă, se împacă perfect. Ce fac eu în atelierul de butaforie, chiar dacă este o muncă de execuţie, totuşi are şi o componentă însemnată de creaţie. Practic noi suntem mâinile scenografului. Aici intervine munca de creaţie a fiecărui artist butafor, în funcţie de calitatea lui de sculptor.

Aşadar, să fii plătit chiar şi mai prost, dar să lucrezi ceva care îţi pace, este ideal. Să modelezi, să ciopleşti, şi niciodată acelaşi lucru, piesele sunt diferite, scenografii sunt diferiţi, să ai contactul cu alţi creatori, pentru mine este ideal. Dacă nu era locul acesta de muncă nu ştiu ce aş fi făcut, nici nu vreau să mă gândesc.

Dacă o luăm pe linie birocratică, ei, acolo încep să intervină problemele. E foarte greu să înregimentezi un artist. Nu gândeşte convenţional, nu funcţionează după reguli de acest gen şi în momentul în care îl obligi, constaţi că nu mai dă randament. Lucru pe care, din păcate, statul român nu-l ia în seamă. Dacă e de făcut o lucrare pentru o piesă, noi nu lucrăm de la 9 la 5. După ce am ajuns în teatru, noi lucrăm până noaptea. Singurul nostru criteriu după care ne ghidăm este termenul până la care trebuie să fie gata şi calitatea. Sau, invers. Pe linie birocratică, suprinderea mea este că uneori calitatea nici nu contează. Să fie oricum, numai să fie repede gata. Aici să zicem că ar fi suferinţa artistului angajat la stat. Dar pentru plăcerea lucrului treci uşor peste asta.

·         Ce ne poţi povesti despre una dintre cele mai speciale lucrări?

O lucrare mai specială a fost pentru un client care m-a sunat şi mi-a cerut ceva pentru o nişă din casă. Şi cât credeţi că avea nişa? Trei metri şi jumătate înălţime.  I-am făcut o compoziţie, un bărbat care ridică o femeie, un fel de balet, tot din papier mâché . A fost o lucrare care mi-a dat mari bătăi de cap. Dacă ştiam că-i aşa de complicat, nu m-aş fi aventurat. Când faci lucrări mari, întâmpini probleme mari. Am grăbit un pic procesul, având un termen de predat. Puneam straturile mai groase, nu mai aveam răbdare să le văd uscate, mi-a mucegăit hârtia şi a trebuit s-o dau jos şi s-o iau de la capăt. Nu mai făcusem niciodată o lucrare de asemenea mărime. Când a venit s-o ia, mi-a scăpat din mână. Şi, ce credeţi? S-a sprijinit într-o mână frumos şi nu i s-a clintit nicio fâşiuţă măcar.

Prima mea Expoziţie personală, din 2000, a avut ca idee echilibrul. Echilibru-dezechilibru. În mare parte a fost o expoziţie monocoloră. Dar cu tente de culoare pronunţate. Am avut şi câteva lucrări cu clauni, ca să vedem dacă culoarea îndepărtează sau atrage. Aveam figuri masculine, pe picioroange şi figuri feminine pe monocicluri, cu inspiraţie din talciocurile, bâlciurile cu clovnerie  de demult. Acolo nu erau femei, dar eu le-am imaginat ca partenere anume pentru acea Expoziţie.

·         Sunt deja 17 ani. Toate erau din hârtie?

Da, migăleală mare, dar o fac întotdeauna cu drag. Mă stârnesc să văd până unde pot să merg cu hârtia asta frământată.

·         Şi este ofertantă pentru imaginaţia artistului hârtia frământată?

Păi da, pentru că în momentul în care o înmoi cu cocă ea devine ceva maleabil, aproape de calitatea plastelinei. Dacă o înfăşori îşi păstrează aspectul de fâşie, dacă o apeşi cu degetele, dacă o frămânţi, forma aceea rămâne când se usucă. Deci, practic eu pot să modelez degeţele, nas, urechiuţe, toate acestea cu hârtia, ca şi cum aş avea lutul în mână. Binenţeles că fâşiile astea sunt puse pe direcţii anatomice, ca să mă ajute la expresivitate. Altfel, cum v-am spus, dacă mă încurcă ceva sau nu-mi place, imediat am pus caterul şi am tăiat şi am pus din nou cum îmi trebuie.

Mă folosesc şi de calitatea hârtiei, de proprietăţile ei dar şi de tehnicile de modelaj din lut.  De aceea eu zic că într-un fel e invenţia mea, că n-am mai văzut-o pe nicăieri şi pt că am făcut-o fără s-o mi văd pe nicăieri.  Chiar dacă ea o mai fi făcută pe undeva în lumea asta, faptul că eu am făcut-o gândindu-mă la ea şi nu văzând-o pe undeva, în capul meu funcţionează ca o invenţie.

·         Interesant să vedem cine va încerca s-o copieze.

A existat o persoană, care, după expoziţia din 2000 şi după ce am început să expun prin Galeriile UAP clauni, vânzându-se relativ uşor, a apărut tentaţia de a copia.

Lucrările mele aveau şi calitate artistică şi preţ convenabil şi atunci lumea care intra prin magazine să cumpere cadouri, icoane în general, şi vedeau lucrările astea, care erau diferite, imediat se schimbau. 

Ei, când am început să am eu trecerea asta, într-o zi văd într-o vitrină a unei galerii, un clovn. Semăna cu ai mei numai că era tare grosolan. M-am îngrozit. Nu era lucrat cu hârtii diferite, ci dintr-una singură, pictată. Vânzătoarea m-a liniştit că nu cumpără nimeni aşa ceva. Şi atunci, dacă se dorea concurenţă, am invadat piaţa de artă, am dus în absolut toate galeriile de artă. Era vădită diferenţa, concurenţa n-a avut succes. Mai intervine şi talentul, dacă nu se ridica la înăţimea ta, a făcut o greşeală că te-a copiat. Dacă se ridică, nu simte nevoia să copieze, are orgoliul lui, doreşte să fie original.

·         Tentaţia de a pune mâna pe lemn şi de a-l ciopli a dispărut cu totul?

Am venit dinspre modelaj şi ce să spun, practic am dat lovitura pe zona asta. Eu lucrez de pe băncile facultăţii, de atunci am început să expun. Creând deja în teatru cunoşteam metoda şi am exploatat metoda asta mai ieftină, mai uşoară ca timp. Numai că…  Într-un an, când am fost la ţară cu copiii la socrul meu, care e tot sculptor, mi-a pus în braţe un trunchi de prun pare-mi-se, mâncat de insecte de nu mai aveai ce alege din el, şi mi-a zis: eu nu mai pot să cioplesc lemnul ăstă că e tot numai găuri. Ia vezi, poate scoţi tu ceva din el. Şi au ieşit nişte portrete, cu faţa întreagă dar cu creierul brăzdat de găurile alea pe care le-am găsit în lemn, şi din care eu am scos nişte ramuri. Cât am stat acolo, practic o vară întreagă am cioplit tot timpul şi n-am reuşit să dau gata decât  trei portrete, care sunt fiecare cam de dimensiunea unui cap.

·         Într-un alt interviu vorbeai despre Hollywood şi condiţiile de care dispun cei de acolo. Cum priveşti acum aceste diferenţe, cu acelaşi sentiment?

Sunt rotiţe care te împing înainte. Cum se spune, funcţia creează organul. Dacă nu reuşeşti să faci lucrul ca ei, nu-ţi rămâne decât să vezi din ce poţi să faci ca noi, ca să obţii un rezultat cât de cât asemănător. Mai ales că lucrăm în domeniul iluziei.

·         TNB a fost primul şi unicul loc de muncă, după absolvirea facultăţii?

Nu. Mai întâi am lucrat la Fondul Plastic. Dar, în momentul în care am găsit mediu artistic, m-am simţit ca peştele în apă şi nici că mi-am mai dorit altceva. Sunt aici de prin ’88 - ‘89.

·         Ce-ţi doreşti cel mai tare acum?

Tot ce-mi doresc e să fiu lăsată să lucrez. Inclusiv de cei de acasă. Să fii şi soţie, şi mamă, şi angajată, şi artistă, e foarte greu să jonglezi cu toate astea, că tot m-aţi întrebat. Şi din păcate, ce am sacrificat ce mai mult a fost familia.

Deci ce mi-aş dori cel mai tare, asta este, să fiu deconetată de la alte obligaţii, să fiu clonată sau să intru într-un alt spaţiu în care toată lumea să mă lase să lucrez. Aşa am fost de mică, nu mi-a plăcut nicio clipă să stau. În adolescenţă, când mă uitam la cele două ore de film, cât aveam noi la televizor, tot nu puteam să stau, mai făceam ceva în timpul acela, mai tricotam, îmi făceam rochii. Mai tricotez şi acum, mai croiesc, şi fetelor, şi mie îmi transform tot felul de lucruri. Sunt un om calculat, nu pot să arunc şi atunci refolosesc tot. Vă daţi seama, hârtiile intră primele la reciclare. Probabil că e obositor când priveşti din afară, probabil că sunt chinuitoare şi enervantă pentru cei din jur, îmi cer scuze, mai ales faţă de cei dragi mie, primii afectaţi, dar aşa sunt eu construită.

·         Cum e să fii de atâţia ani aici, la Naţional, cum te simţi?

Familiar.

·         Peste 10 ani ce te vezi făcând?

Sper să mai am putere să fac acelaşi lucru. Fac acelaşi lucru de zeci de ani şi n-am observat să mi se schimbe opţiunile sau cheful de lucru. 10 ani nu e mare lucru. Mai respir de trei ori şi mai fac o Expoziţie şi văd că fetele mi s-au măritat. Noroc cu telefonul că mă mai deconectează, altfel m-aş uita la lucru.

Devenirea unui cal  - destinat unei viitoare producţii 9G la TNB

Biografie

Cora Giodic-Postelnicu

– Născută în Bucureşti, 1970 –  zodia Berbec

– Studii academice:   1990-1996 – Universitatea Naţională de Artă Bucureşti (fosta Academia de Artă) – profesor Mihai Buculei

– Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

Expoziţii personale:

2000 – Galeria Căminul Artei, parter, Bucureşti, România

          – Galeria Casa Radio, Bucureşti, România

2001   – Renee’s Gallery – Ostersund, Suedia

           – Folkets Hus –  Ostersund, Suedia

2007  – Barka Saffron- Bucureşti, România

2014  – Galeria Elite Art – Bucureşti, România

Expoziţii de grup:

1993    – “Expoziţia Academiei de Arta” – Sala Dalles, Bucureşti, România

1995    –  Galeria “Galla” – Bucureşti, România

             –  “Centenarul Academiei” – Teatrul Naţional, Bucureşti, România

             –  “Salonul Naţional de Miniatura Textila” – Galeria Apollo, Bucureşti, România

1997    – “Salonul Naţional de Sculptura” – Galeria Orizont, Bucureşti, România

1998    – “Salonul de Arta” – Sala Dalles, Bucureşti, România

             – “Bienala Naţionala Textile” – Galeria Apollo, Bucureşti, România

             – “Dante în România’’ – Galeria Apollo, Bucureşti, România

1999    – “Expoziţie Inaugurală”, Galeria Leda, Bucureşti, România

             – “Salonul Naţional de Sculptură Mica”, Galeria Orizont, Bucureşti, România

             – “Galeria Muzeului Literaturii Române”, Bucureşti, România

2006   – “ Deceniul 1 – generatia ’97” – Complexul Muzeal Palatele Brâncoveneşti, Mogoşoaia, România

2014  – “Salonul de Iarna” - Galeria Simeza, Bucureşti, România

2015   – “Art Anghel 5” – Galeria Mignon, Bucureşti, România

        – “Steampunker”, agregator de artă digitală și new media – Palatul Știrbei, Bucureşti, România – 8 lucrări

             – “Suvenir de Bucureşti” – Galeria Elite Art, Bucureşti, România

             – ”Suvenir de Alba Iulia” – Galeria EliteArt, Bucureşti, România

              – ”Sulina 5″ – “Muzeul Satului”, Bucureşti, România

Lucrări de interior

– “Barka Saffron”, Bucureşti, România

– “Club Muzeul Geologiei”,  Bucureşti, România

– “Viscri 125”, Braşov, România

Lucrări achiziționate de instituții

2015    – “Institutul Cultural Român” – 12 lucrări achiziționate pentru “Festivalul NETA” găzduit de Teatrul Naţional Bucureşti.

Nu exista comentarii

Replica ta