Natalia Călin: Radu Afrim e un tren care nu se ratează!
Dragă Natalia Călin,
Hai să ciocnim câte o cupă plină cu… vorbe, cu ocazia premiului UNITER recent câştigat pentru „cea mai bună actriță în rol secundar”, cu tine şi cu a ta „Doamnă Bologa” din spectacolul ”Pădurea spânzuraților”, după Liviu Rebreanu, scenariul, regia și universul sonor Radu Afrim. Şi apoi, să ne pregătim de vacanţă.
1.
Aşadar, primul premiu UNITER din cariera ta. Îţi dorim: cele
multe înainte! De la colaborarea cu Afrim ţi se trage, fără îndoială. Nu sunteţi
la primul…atac împreună, cu această remarcabilă montare după Rebreanu, Pădurea
spânzuraţilor. Deja, a treia. Precedentele,
chiar dacă nu ţi-au adus nici premii nici măcar nominalizări, au fost de
asemenea de netrecut cu vederea. Roluri în care poate că nimeni altcineva nu
te-ar fi văzut, aşa cum a fost şi …felina Gabi Nowotny (remarcată de mai toţi
criticii) din Hoţi, şi Bozena cea obeză
din Între noi e totul bine.
- Aşa este, a
treia colaborare cu Radu Afrim...Cum se zice, "a treia e cu noroc"! Cu
premiu. Atât. Pentru că şi celelalte au avut norocul
lor. La prima a fost cu adevărat noroc,
pentru că eu nu lucram mare lucru pe vremea aia. Nu pe motiv că n-aş fi avut
talent... Ci, pentru că aşa merg lucrurile câteodată...Şi a venit acel proiect,
şi m-am trezit în distribuţie. E adevărat că Marius Manole a pronunţat numele
meu, şi aşa m-a luat Radu. Am început, ca în orice iubire care se respectă, cu
stângul... Adică, pe lângă faptul că nu înţelesesem prea bine textul la prima
lectură, eram şi foarte timorată la începutul repetiţiilor...Când am emoţii, sunt
antipatică. Aşa mi s-a spus...Nu l-am impresionat pe regizor. Aşa că, am fost
fix la un milimetru să zbor din distribuţie. Radu e un tip senzitiv şi cred că
lui îi venea un aer polar dinspre mine. Ţin minte că eram la prima repetiţie,
lângă prietena mea Medeea Marinescu, care e un bulgăre de energie pozitivă. Şi
mai salva ea cât de cât colţul nostru de masă... Era o distribuţie foarte mare,
şi dintre toţi, pe mine nu m-a plăcut Radu. Am rămas datorită lui Marius
Manole, care a zis să mă ia pe răspunderea lui. Apoi, încet-încet m-am prins în
jocul ăsta al imaginaţiei lui Radu, am început să înţeleg, să simt ce vrea, să
îmi placă, şi în final să fac un rol foarte fain, cu care am "reintrat în
meci", cum s-ar zice.
Apoi a venit Între noi e totul bine. Altă atmosferă, am mai zis asta, a fost ca
şi cum ne-am fi dus pe un maidan, şi am dat drumul la joc, ca în copilărie... A
fost o bucurie la repetiţii, o echipă mult mai mică şi un text extrem de
inteligent care ne-a obligat şi pe noi să lucrăm inteligent .Şi ăsta a fost un
proiect cu noroc. Pentru că Marius Manole a luat un premiu Uniter, iar Dorina
Chiriac a prins o nominalizare. Spectacolul se joacă şi acum cu casa închisă,
deşi au trecut 3 stagiuni, iar noi ne bucurăm ca la prima reprezentaţie.
2.
Poate şi aici să fi fost un strop de noroc. Crezi în destin,
în întâlniri esenţiale, providenţiale…? Sau cum ai numi-o tu şansa de a fi în acea
primă distribuţie, apoi încă una şi încă una sub semnătura regizorală a lui
Afrim?
-
Nu cred în destin...Cred în alegeri! Şi în coincidenţe! Cred în
drumuri care se întrepătrund. Noi avem
senzaţia ca ne ghidează ceva sau cineva, şi nici nu e rău că gândim aşa, dar
cred că suntem suma alegerilor noastre. Câteodată o alegere greşită poate să însemne
ceva bun. Ştiu exact ce zic, nu bat câmpii...
Faptul că un om face chimie cu alt
om e ceva normal, ca şi inversul acestui lucru. Eu am avut chimie cu Radu
Afrim, amândoi avem umor, el e Gemeni, eu Vărsător, amândoi ardeleni, amândoi
sensibili, şi ar mai fi... Se întâmplă în meseria noastră să îţi întâlneşti
regizorul, sau actorul... Ştiam o poveste cu profesorul de la clasa de regie, din
anul meu: domnul Valeriu Moisescu a "găsit-o" pe Gina Patrichi şi
împreună s-au însoţit în multe spectacole. Pentru că era o relaţie frumoasă
regizor-actriţă. E foarte important să ţină un regizor la tine, să zică atunci
când un director îi discută distribuţia "fără ea nu fac spectacolul"!
Când simţi asta, îţi deschizi aripile, şi eşti creativ, şi nu poate fi altfel
decât bine. Şi chiar şi atunci când nu e bine, că se mai întâmplă să nu iasă un
proiect aşa cum ai visat, tot despre încredere e vorba. Şi victoria şi eşecul trebuie
asumate, eu aşa cred.
3.
Te-a speriat la începutul ideea de a fi doamna Bologa? Cum
te-ai împăcat cu gândul ăsta, ce anume din experinţa ta de mamă ţi-a fost de
folos, ce ai luat din lecturi şi ce a venit de la regizor?
Când am aflat că voi juca doamna
Bologa am rămas un pic nedumerită, mi se părea că sunt cam tânără pentru rol...
Am şi zis la un moment dat asta, dar nu m-a susţinut nimeni... Când am citit
romanul am văzut că femeia asta l-a născut pe Apostol la 17 ani, aşa că m-am
potolit. Apoi Radu mi-a zis cu delicateţe că nu diferenţa de vârstă o caută
între cei doi, ci altceva. Am înţeles ce caută pe la finalul perioadei de
repetiţii. Când şi eu şi Alex Potocean eram deja obişnuiţi cu personajele
noastre şi aveam o chimie foarte bună. Apoi, eu sunt şi acasă mamă de băiat şi
înţelegeam mecanismul, sunt şi de felul meu o mamă-cloşcă, iar mamele ardelence
sunt şi ele o specie aparte...Pe toate astea le-am aşezat în doamna Bologa, iar
Radu a cerut o vibraţie pe care eu nu credeam că o pot transmite către vreo mie
de spectatori pe seară. Dar a ieşit aşa cum a ieşit! Mama lui Apostol Bologa e
doar o mamă, până la urmă. Iar în sală vin mame şi copii, care sunt adulţi. E
vorba doar de o iubire fără margini, de fapt. E vorba despre "acasă",
despre siguranţa pe care ţi-o dă căldura părintească. A fost vorba despre un
fiu şi mama sa! Atât!
- Spectacolul Pădurea spânzuraţilor, pentru mine, e un fenomen. După premieră, o
prietenă actriţă mi-a spus "mare şansă să trăieşti un spectacol ca
ăsta". E o distribuţie pe care şi-ar dori-o orice regizor. Un dream team!
Fiecare ştie matematic ce are de făcut, se lucrează în echipă, nu eşti
niciodată singur. Când se lasă cortina, la final, e o senzaţie fantastică, să
vezi reacţia Sălii Mari, înţesată de lume, care aplaudă şi mulţumeşte pentru
cutremurul personal. Pentru că asta a făcut spectacolul, şi-a unit energiile şi
a tăiat cu bisturiul pe cordul fiecărui spectator în parte! După care, în timp
ce se îndreaptă spre casele lor, se întreabă: "unde mergem?". Şi sunt
bântuiţi de spectacol zile în şir. Nu e puţin lucru. Dar ăsta e scopul
teatrului, nu?
Romanul e remarcabil.Rebreanu e
genial. Scriitura modernă. A fost un pariu mare pentru Radu Afrim să pună scriptul ăsta pe masă, în faţa unei
distribuţii atât de tinere. Eu zic că a jucat la cacealma şi a sfârşit cu o
Quintă Royală!
5.
A fost vreun moment când ţi-ai dorit să renunţi? Dar la
precedentele spectacole lucrate cu Radu Afrim? Puţină lume ştie că nu este uşor
să te pui la dispoziţia unui artist mare: sunt imprevizibili, caută permanent
şi schimbă foarte des desenul montării, există şi nervi la repetiţii dar şi
bucuria descoperirii, împreună, a unui drum la care nu te-ai fi gândit stând
doar cu cartea sau cu piesa în mână. Cum ai caracteriza lucrul cu acest artist,
creator de univers propriu, pe care mulţi îl numesc... afrimian?
- Dacă am vrut sa renunț? Nu! Când
lucrezi într-un asmenea proiect, nu ai timp să te alinți. Sigur că sunt și zile
grele, unele care nu duc nicăieri, altele în care construiești și e minunat, și
a doua zi se renunță la tot și se ia pe un alt drum... Asta e munca actorului, a
spectacolului, a regizorului. Câteodată ne-am ucide reciproc, dar bei o cafea, urli,
sau nu urli, ci plângi în baie singur, apoi te speli pe față, o iei de la capăt
și tot așa! Radu e un regizor care te conduce fără să știi, câteodată ai senzația
că nu ai făcut nimic, și totuși s-a pus o cărămiduță, el știe asta, tu nu! Îi
place când un actor e "acolo"! E un moment pe care îl tot povestesc: unul
din băieți, Vlad Galer, un actor foarte bun și mai ales foarte muncitor, îi tot
propunea o scrisoare, a unui soldat german către iubita lui. L-a tot amânat, a
zis că va fi lung spectacolul și nu are sens să învețe un text, și că să-și
vadă de treabă. Înaintea unei pauze de masă, Vlad a încercat din nou să zică că
e păcat de text, e foarte bun, dar Radu i-a tăiat-o scurt, că nu e cazul. Apoi,
din ușa sălii în care repetam, s-a
întors și a zis: citește-o! Iar Vlad nu a citit-o! O știa pe dinafară! Acum e
unul din cele mai frumoase momente din spectacol, și e chiar poza de pe afișul
spectacolului! Așa e Radu: un artist imprevizibil, cu un fler fantastic.
Chiar daca îți vine să te lasi de
meserie, uneori, când repeți cu el, ai face bine să tragi aer în piept și să
revii la sentimente mai bune! Radu Afrim e un tren care nu se ratează... E un
regizor remarcabil, de la care poți învăța enorm. Marius Manole zice că atunci
când lucrează cu Radu se întregește! Eu am lucrat de trei ori cu el, și am strălucit!
A scos din mine bucata incandescentă și a arătat-o lumii, dar mai ales mi-a
arătat-o mie! M-am speriat când la Hoți,
primul nostru proiect, am mers zâmbind pe sârmă! Zic asta pentru că profesorul
meu ne zicea așa: "Vreau să vă văd că mergeți pe sârmă, ca balerina aia de
la Cirque du soleil, cu umbreluța în
mână, care merge pe sârmă ca pe bulevard! Și zâmbește! Poate că poţi să înveți
să mergi pe sârmă, că se poate... Dar zâmbind, nu poate oricine!" Iată ce
am învățat eu de la Radu Afrim: să merg pe sârmă zâmbind, și câteodată chiar
râzând în hohote!
- Ei, uite cum am intrat fără să
vrem în subiectul "dom' profesor"... E cel mai sensibil punct al meu.
E tinerețea mea, e studenția mea, sunt cei mai frumoși patru ani de școală! Am
avut Șansa să intru în clasa cu cei mai potriviţi profesori. Domnul Dem
Rădulescu era secondat de George Ivașcu, și au făcut o muncă teribilă, în care
s-au completat și au trimis în teatru o generație foarte bună! Am pornit 15 la
drum, am terminat 12, din care fac meserie vreo 8. E un procent remarcabil.
Pentru mine acestă întâlnire, cu un actor genial, a fost un cadou divin! Mereu
am zis ca în patru ani e ca si cum as fi stat câte 8 ore pe zi cu Fernandel, sau
Bourvil, sau Sordi... Am avut privilegiul sa îl văd în toate stările posibile!
Dar mai ales am avut Șansa să țină la noi,ca la copilul său. Era uriaș! Și m-a
ales să îi fiu studentă, și să clădească o Actriță, despre care eu nu știam
nimic. Mereu spun că a fi dascăl e o Misiune. Nu e pentru oricine... Dar să fii
profesor de actorie, să îți asumi riscul de a clădi vise în mintea unui copil, trebuie
că e un act de curaj...
Nu aș fi nimic azi dacă domnul meu
profesor nu ar fi fost atent la o fată nesemnificativă, intr-o zi de toamnă din
anul 1994! Dacă e undeva de unde mă poate vedea, sper să zâmbească la ce vorbim
noi aici... Și să mai intre din când în când la teatru...
În Gândirea, alături de Mircea Albulescu
7.
Ei, dar de ce nu
povestești și asta... ţie ţi-a pus Dem Rădulescu mâna în cap, copil fiind. Aşa
ai declarat într-unul din interviurile anterioare. De aici crezi că ţi s-a tras
uşurinţa cu care scrii texte umoristice? Glumesc. Când ai dat primele semne
într-ale scrisului? Te-ai ocupat şi cu alte genuri – poezie, roman – ceva ce nu
ştim noi? Ce spune pana ta când te apuci
să scrii despre întâmplările lui Gheorghe şi ale Măriei? De unde ţi-a venit
prima idee, spune-ne cum ţi s-a întâmplat descoperirea asta.
-
Deja mă întreabă o grămadă de oameni de istoria asta ... Da, la 5 ani,
dom' profesor a trecut pe lângă mine, în foaierul Casei de cultură și mi-a
trecut cu mâna prin păr. Eu zic că a fost o coincidență... O mai fi mângâiat şi
alţi copii pe cap, dar doar eu am dat la facultate şi am intrat în clasa
dumnealui. Soartă, destin?... Nu ştiu ce să zic...Sunt un om norocos, asta ştiu
sigur. Am scăpat cu viaţă din vreo câteva situaţii din care aş fi putut să nu
ies deloc bine. Am o steluţă norocoasă care a funcţionat de câteva ori. Aşa a
fost şi cu profesia pe care mi-am ales-o! Sunt un om tenace şi cred că Dumnezeu
te mai şi ajută când vede ca insişti...
Talent la scris am avut de când
eram elevă, adică mă întindeam la ora de compunere şi aberam pe foaia de hârtie…,
ideea era să fie un text cu tâlc. Prin clasa a şasea, profesorul de istorie mi-a
spus că am talent.
La textele pentru emisiunea O dată în viaţă am ajuns printr-o
conjunctură, am continuat munca colegei mele Lia Bugnar, o actriţă foarte
talentată care scrie excepţional. Maria Buză şi Marius Rizea aveau emisiune
seara, nu aveau text, şi atunci am zis: scriu eu ceva! Primul text a fost scris
de mână, am primit girul domnului Titus Munteanu, şi cam ăsta a fost începutul.
Apoi şi Lia m-a încurajat să scriu. Au urmat câţiva ani, câteva sezoane în care
mi-am pus toată energia în treaba asta, pentru că la teatru nu lucram mare
lucru.
Memoria apei, cu Cecilia Bârbora
8.
Textele tale sunt haioase şi aproape fiecare replică conţine o
observaţie de viaţă în faţa căreia nu poţi rămâne nepăsător. Sunt situaţii
hazoase, parcă le vezi, personajele … suferă de un umor involuntar irezistibil.
Pana satirică e ascuţită, scrijeleşti
bine cu ea în resorturile ascunse ale personajului pe care ni-l pui în lumina
pe care o alegi tu. Cum i-ai privit pe Gheorghe şi Maria?
- Textele pe care le-am scris, aproape toate
sunt inspirate din viaţă. Sigur că plecam de la o idee de la ştiri sau auzită
undeva şi mergeam înainte satirizând aceea situaţie. De exemplu, am văzut la ştiri
cum se sfinţea o biserică şi cum toate femeile au năvălit în altar, curioase.
Eu am mers mai departe, am blocat-o pe Floarea acolo... Sau, altcineva şi-a
îngropat o rudă cu tot cu telefon mobil, că asta era preocuparea principală
când era în viaţă. Eu am pus-o pe Floarea să dea mesaje, să o întrebe cum e pe
lumea cealaltă. Şi tot aşa. Dar încercam cu textele mele să îndrept prostia, nu
să o legalizez... Acum, depinde şi cine se uită la ele, şi cât pricepeau
sensul. Cele două personaje create de Lia Bugnar, "îmbrăcate" în hainele
a doi actori carismatici, erau savuroase şi datorită jocului lor. E uşor să
lucrezi cu actori talentaţi. E reconfortant. Mi-a plăcut mult să fac lucrul ăsta,
dar într-o zi s-a terminat, că aşa e normal. Omul care m-a încurajat e Titus
Munteanu, el era încântat de tot ce făceam, el mi-a zis "ai condei",
şi dacă nici dumnealui nu se pricepea... Sper ca într-o zi să scriu ceea ce
i-am promis într-o dimineaţă, în cafeneaua de la Televiziunea Română...
- Ardelenesc, nu bănăţean! Am plecat devreme din
Gherla, pe la 3 ani jumătate, dar mama încă vorbeşte ca acolo. Eu şi fratele
meu eram priviţi foarte ciudat în primul an la Râmnicu Vâlcea, ni se spunea că
nu suntem români... Vorbeam lent, cu accent puternic. Dar în 1976-1977, Râmnicu
Vâlcea a fost invadat de familii din
Ardeal, pentru că se construia Oltchim ul şi oraşul se clădea din temelii. El
era un orăşel bătrân, cu foarte multe străzi pietruite, cu un zăvoi în centru, cu
magazine vechi, cu vitrine frumoase... În anii ᾽80 a avut loc o întinerire masivă. În blocul nou în care ne-am mutat, la fiecare
etaj erau câte patru apartamente, cu familii cu câte doi copii. Noi când ne
jucam în faţa scării, fără telefoane şi fără tablete, eram circa 50-60 de
copii... Am avut o copilărie superbă, încă ţin legătura cu unii din prietenii
de atunci. Sunt ceea ce s-ar numi un copil crescut pe caldarâm... Dar aveam o
poieniţă în apropiere, iarna aveam un derdeluş mare, salvam pisici şi câini, ne
jucam mult cu mingea, mâncam poame, ne dădeam pe bara de bătut covoare, inventam
jocuri pe iarba verde din spatele blocului, mâncam rar, şi cam ce se găsea,
adică mai nimic. Dar nu aş schimba nicio secundă din anii ăia de comunism negru
şi fără orizont, pentru că e copilăria mea! Verile erau veri, iernile erau
ierni! Ne-am fi dat sufletul pentru o gumă străină, pentru o ciocolată
chinezească, pentru o portocală, sau pentru un Pepsi. Acum avem de toate, dar
trecem prin depresii, copiii noştri nu vor să meargă pe afară şi nu vor să
guste o corcoduşă crudă... Lumea s-a schimbat. Iar mie mi se pare că am avut o
şansă fantastică să trăiesc "şi colo, şi colo"!
Împreună cu Raluca Aprodu
- "Şi negru, şi alb, şi gri" e o poveste
frumoasă din viaţa mea. Mimi Brănescu mi-a trimis textul şi m-a întrebat ce
părere am. I-am zis că e excelent, că am râs cu lacrimi şi că am plâns în
hohote. A întrebat pe cine aş vedea în rolul Tania. Am zis nişte nume de
actriţe, nicio secundă nu m-am gândit la mine. Apoi, aşa e câteodată în viaţă,
s-a nimerit să fie rolul meu... Am făcut cât de bine am putut, am mers pe mâna
lui Mimi sută la sută, şi am ajuns să prind o nominalizare Uniter. Spectacolul
însă e marea bucurie. O echipă grozavă, mânată de un om foarte talentat, care a
ştiut exact ce vrea cu povestea lui. Se joacă cu casa închisă de doi ani! Sper
să aibă viaţă lungă şi să fie văzut de
cât mai multă lume.
Nu semăn deloc cu Tania, am şi eu defectele mele, dar
nu semăn cu Tania... Pe mine mă caracterizează seriozitatea. Probabil vine de
la cei 7 ani de-acasă. Sunt corectă şi nu aş face rău cuiva. Poate am făcut, că
sunt om supus greşelii, dar fără să vreau, asta e sigur! Defecte am, ar trebui
întrebaţi oamenii din viaţa mea, că ei sunt obiectvi. Ce mă enervează la mine e
o lipsă de încredere maladivă, care văd că i s-a transmis şi fiului meu... O
neîncredere care mă paralizează, şi cu care mă lupt zilnic. De la lucruri
simple, până la cele mai complicate. Adică, de exemplu orice rol primesc, încep
cu gândul "Aoleu, nu cred...". Sau mă sui în tramvai, compostez
cartela şi totuşi mi-e frică de controlor... Da, ştiu, am nevoie de un psiholog
dibaci...
În societatea de azi mă dor, nu zic doar că mă deranjază,
foarte multe lucruri. Urăsc mizeria, nesimţirea, neimplicarea, clasa politică, manipularea,
lipsa de respect, hoţia... Mai vreţi?... că mai pot adăuga câteva rânduri...
- Am dat de patru ori la facultate! Adică trei ani am
stat acasă, am fost şomeră. Apoi am lucrat, am fost vânzătoare la un magazin.
Apoi am făcut figuraţie la Teatrul Anton Pann.Trei ani destul de grei şi care
au trecut cel mai greu din toată viaţa. Pe vremea aia erau doar 8 locuri la
Teatru, era extrem de greu de intrat, iar eu eram total nepregătită. Gândeam
greşit meserie asta. Dar până la urmă, când am dat a treia oară, m-a văzut Dom'
profesor şi a zis "pe asta o iau eu, la anul! Picaţi-o prima!" Am
fost a treia sub bară...Eu am aflat povestea asta mult mai târziu, când eram
prin anul 2... A zis că a văzut la mine "ceva-ul ăla"! Mi s-a
potrivit fantastic ca profesor. Întâi dezamorsa orice stare tensionată, ne
făcea să devenim relaxaţi, apoi dădea drumul la curs! Nu pleca niciodată supărat
pe noi, seara. Chiar dacă erau şi zile mai puţin bune. Îl punea pe George să ne
muncească, apoi dumnealui imprima o stare bună şi lucrul devenea extrem de plăcut.
Am fost într-o grupă fff bună, o grupă care avea examene spectaculoase, nişte
mici vedete în Institut! Era înghesuială în faţa clasei noastre când aveam
examen. Dom' profesor ne adora, ceea ce era fantastic! Am avut o "Casandră"(absolvire,
la Studioul Casandra - n.n.) excelentă:"Căsătoria" lui Gogol şi
"Omoară-l pe aproapele tău" de Mrozek. Apoi ne-am luat zborul, după
câteva luni în care am fost angajată la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu
Gheorghe, am luat un concurs greu la TNB. Aveam 25 de ani şi intram în trupa
TNB!
Domnul profesor mi-a dat recomandarea pentru acest
concurs, şi a scris acolo că sunt o actriţă care mai are de aşteptat marele
succes. Ştia el ce ştia... A zis că până nu mă împlinesc ca femeie, o să fac lucruri
neimportante. Şi aşa a fost! Abia la 38 de ani am spart coaja de ou şi am ieşit
cu greu, dar când am ieşit , mi-am şi luat zborul! Aşa a fost să fie drumul
meu... Bun, rău, lung, sinuos, aşa a fost să fie! Punct.
- Nu m-am gândit cum ar fi fost să fiu studenta altui
profesor. Am adorat-o pe doamna Sanda Manu, pe doamna Olga Tudorache, pe domnul
Gelu Colceag, pe domnul Zamfirescu... Dar pentru mine, domnul Dem Rădulescu a
fost ceea ce trebuia să mi se întâmple! Mi-e dor de dumnealui, vorbesc adesea
cu colegii despre anii ăia, şi în inima fiecăruia a lăsat o dâră de bucurie, pe
care o preţuim pentru totdeauna.
13.
Dacă nu s-ar fi
legat nicicum pariul tău cu scena, cum ar fi fost viaţa ta, te-ai gândit? Ce
era să faci, altceva? Aveai şi un plan de rezervă?
- Dacă nu aş fi fost actriţă? Mi-ar fi plăcut să fac
jurnalism, poate să fiu profesoară de geografie, poate învăţătoare... Îmi plac
copiii, îmi place să îi încurajez, să vorbesc cu ei, să ţin cu ei. Aş fi fost
genul ăla de profesoară de care te desparţi greu şi pe care o cauţi atunci când
termini şcoala. Am eu poveşti cu Doamna Capra, doamna Niţu, doamna Tilivea...
Sunt profesoarele mele din generală şi liceu, nişte femei extraordinare! Sau
domnul Alex Petrescu, de istorie, din clasa a şasea. Care ne-a zis în anul
1986: "copii, gândiţi liber! Aveţi o viaţă în faţă! Fugiţi prin ea ! Curaj,
copii!" Eu zic că lumea se poate salva dacă învăţământul se reinstalează sănătos!
Viitorul poate fi salvat, dacă salvăm copiii! Repet: să fii dascăl e o
MISIUNE!!!! Şi o minune!
- Am o voce bună, dar am o ureche muzicală şi mai bună!
De fapt ăsta e secretul meu. Pot reproduce sunete, pentru că am un auz
excelent. Nu am cântat decât atunci când am ajuns studentă. Am mai cântat eu
şi-n faţa blocului, dar dacă cineva îşi îndrepta atenţia către mine, mă inhibam
şi tăceam. Am cântat şi în cateva spectacole, am avut două momente
extraordinare la început. Unul era în "Cadavrul viu" în regia lui
Gelu Colceag, unde aveam un moment de trei minute, dar întreba lumea la
ieşire" cine e fata aia?". Într-adevăr, făceam ceva foarte greu, după
cum mi-a cerut regizorul, şi am reuşit. Dar eram şi bine susţinută de un cor
impresionant, partea tânără din corul Madrigal. Apoi am cântat şi în
"Machinal"-ul lui Hausvater. Iar acum cânt în "Peretele"
Liei Bugnar, la Metropolis, un spectacol foarte drag mie.
- Suntem la finalul unei stagiuni bune! Foarte bune!
Am avut două premiere, foarte diferite. Pe lângă “Pădurea spânzuraţilor”, care
a ieşit în 15 decembrie, am avut şi o premieră la Metropolis, în regia lui
Claudiu Goga, "Un tramvai numit dorinţă", cu o distribuţie excelentă.
Până la vacanţă, am o invitaţie la TIFF,
fac parte din programul "10 pentru Film"! Acolo e o atmosfera fantastică,
aşa am auzit, pentru că eu nu am fost niciodată la TIFF. Nu mi se părea normal
să merg, atâta timp cât nu aveam un film...Şi apoi, în timpul ăsta, mai-iunie,e
stagiune , încă...
Apoi vine vacanţa, nu am nici un plan făcut, sunt
adepta "Last Minute-urilor"! O să merg cu băiatul meu, Radu, în niste
locuri grozave, presimt.
Când eram mică, vacanţele erau în faţa blocului, cu
mulţi copii, cu zile fierbinţi, vara şi friguroase, iarna! Adică nu erau coduri
roşii de caniculă sau portocalii, de ninsoare... Iarna era frig, zăpadă şi ger,
şi era minunat! Iar vara se topea asfaltul, şi ne bucuram când aveam doi lei să ne luăm o Frucadă
rece de la tonetă! Ne-au dus părinţii de câteva ori la mare, şi eu ceva mai
frumos nu credeam că există... Anii ᾽80 pe mine mă cutremură, că acolo mi-am lăsat copilăria,
iar finalul lor, adică 1989 a fost finalul copilăriei şi vieţii mele de
"atunci"! Am închis perioada aia în mine, adânc, şi femeia de azi
sunt pentru că am înţeles ce a trebuit să înţeleg. Am prieteni cu care ne împărtăşim
existenţele de atunci, şi găsim numitori comuni, reacţinăm identic la câte o
melodie, ştim că Viorica Bucur ne dădea desene, ştim că Elisabeta Polihroniade
ne învăţa şah, că la ora 8 dimineaţa ascultam Curierul melodiilor, la radio, la 19.20 ascultam "Bună seara, copii!"
sau că domnul Cristian Ţopescu îşi termina orice transmisie sportivă din străinătate
cu formula "vă mulţumesc pentru atenţie, legătura acasă!". Suntem o
generaţie privilegiată, eu aşa cred... Am trăit un cutremur, o revoluţie, o
mineriadă, o criză financiară, şi suntem întregi la cap.
Copilărim, din nou, alături de copii... Împreună cu fiul ei, Radu Matei Rizea
16.
Care-i cel mai
frumos şi mai plăcut vis al tău la ora asta?
- Ce vis să am? La 46 de ani nu mai visezi! Trăieşti din plin tot ce
vine peste tine! Eu trec printr-o perioadă în care m-am reconectat cu mine însămi,
m-am revalorizat, m-am împăcat cu mine! Vreau să fiu sănătoasă ca să pot face
tot ce va veni! Visez, e adevărat, o viaţă frumoasă pentru copilul meu! Aici,
în România! Am mare încredere că va fi bine, că toate energiile oamenilor buni
s-or aduna cumva, cândva... Vreau să am întâlniri cu oameni faini, să fac
proiecte valoroase. Vreau să mă bucur şi să râd mult! Mie îmi place să râd, al
naibii de tare!
Lecţia, cu Horaţiu Mălăele şi Aylin Cadîr
17.
Am impresia că ar mai fi o grămadă de întrebări de pus. Spune-mi doar una, pe care
am omis-o dar ţi-ar fi plăcut să ţi-o pun?
- Nu ştiu ce întrebare aş fi vrut
să imi pui... Care e amintirea cea mai valoroasă? Care e ziua mea preferată? Care
e culoarea mea preferată? Ce fac când am emoţii? La cine mă gândesc când mi-e
frică? Sau cum arată dimineaţa perfectă?
Dar nu m-ai întrebat. Aşa că nu o
să răspund! Dar avem material pentru un următor interviu... Sper să nu mă pui să
mai iau un Uniter, ca să mi-l iei, că nu promit nimic! Dar ce pot să-ţi promit e
că o să mai fac nişte roluri bune!...cel puţin aşa-mi doresc!
Aşadar Natalia, să mergi cât mai des pe sârmă, zâmbind, și neapărat râzând în hohote!!!
Interviu de Olivia Chirvasiu
Fotografii de Florin Ghioca, Augustin Bucur, Adi Bulboacă, Tudy Predescu
Trei partituri speciale, toate sub bagheta regizorului Radu Afrim, la TNB:
- *** Gabi Nowotny - "Hoți" de Dea Loher,2014, *** Bożena - "Între noi e totul bine" de Dorota Masłowska, 2015 , *** Doamna Bologa - "Pădurea spânzuraţilor" după Liviu Rebreanu,2018.