Alexandrina Halic: E un cadou să ştii că te privesc atâţia ochi

Despre un debut, pe scena mare, la TNB!  

Alexandrina Halic revine, în această seară, la Naţional, în spectacolul "Noii infractori" de Edna Mazia, în regia lui Ion Caramitru.

Montarea cu „Noii infractori”  a prilejuit numeroase motive de bucurie, de revelaţie, de încântare chiar. Unul dintre acestea poartă un nume îndrăgit şi foarte cunoscut, Alexandrina Halic!

Am  început acest interviu, pe care-l puteţi citi acum pe Blogul TNB, pe când nici nu bănuiam că o pandemie buclucaşă va da peste cap bunul mers al teatrului. Îl reluăm şi-l postăm astăzi, la revenirea spectacolului în scenă.

• “Noii infractori”  sunt din nou  pe scena mare!

Invitată de regizorul Ion Caramitru în distribuţia unei comedii cu amplă rezonanţă în actualitate, Alexandrina Halic, vedeta incontestabilă a teatrului pentru copii, a dat naştere unui personaj fermecător, o femeie de vârsta a III-a. Chiar dacă bunicuţa asta a ei este uneori arţăgoasă, alteori neînţelegătoare ori excesiv de curioasă, personajul trezeşte simpatia publicului de la primele gesturi şi mişcări, pe care le face cu dezinvoltură, energică şi cu o sprinteneală de invidiat, în ciuda deceniilor pe care le poartă ca pe un fulg.

Copii de toate vârstele o cunosc de acolo, de la …”Creangă”. De-a lungul timpului a întruchipat personaje diverse, de la copii la bunicuţe, fetiţe şi băieţi, câte-n lună şi în stele (chiar şi pe Micul Prinţ!), personaje care i-au condus pe copii cu graţie şi delicateţe, în lumea basmelor, fermecându-i. A fost şi Alice din “Alice în ţara minunilor”, dar mai ales Pinocchio (rol memorabil în cariera sa) şi David Copperfield, alt personaj foarte îndrăgit de copii.

Ce te frapează mai întâi când doamna Halic îşi face apariţia în scenă? Cu siguranţă, agilitatea, vioiciunea mişcărilor, spontaneitatea şi un soi de alint  propriu actorilor ce joacă pentru copii, o căldură ce vine de dincolo de litera textului dramatic.

Cu “Noii infractori”, Alexandrina Halic, cuceritoare tinereţe fără bătrâneţe a teatrului pentru copii, mai înregistrează un debut, înainte de împlinirea celor opt decenii de viaţă, aniversare ce va avea loc în noiembrie, anul viitor. Niciodată până la această montare, nu a fost invitată să lucreze pe scena Naţionalului. Ion Caramitru este primul regizor care a "văzut-o" într-unul din  rolurile piesei scrisă de Edna Mazia.

Mai trebuie să vă spunem că vom întoarce dialogul invers, vom amâna povestea … debutului la TNB şi vom începe cu două trei întrebări de ultimă oră, pentru că nu puteam ocoli subiectul, ce s-a mai întâmplat între timp, de la ultima noastră conversaţie.

- V-a fost greu să staţi atâta vreme în casă, departe de lumina reflectoarelor, cum se zice, de magia scenei, de familie şi de prietenii de-o viaţă?

- Să ştiţi că nu. Ultimul nostru spectacol, cu “Noii infractori”  a fost pe 8 martie. A urmat imediat pauza aceasta, care a durat mai bine de 6 luni. Au trecut şi acestea, cu întâmplări mai plăcute şi mai puţin….

Am petrecut timpul cu mici bucurii, lecturi şi plimbări lungi, de câte 2 ore, pentru a-mi păstra mobilitatea şi obişnuinţa de a urca  scările din spectacol cu uşurinţă….Imediat ce s-a putut, am început să colind librăriile. M-am împrietenit cu calculatorul mai bine, am două-trei site-uri pe care le citesc cu plăcere, de unde aflu ştiri culturale şi noutăţi editoriale. De acolo am aflat despre cartea fiicei lui Ingmar Bergman, „Nelinişte”, publicată în 2015 şi recent editată şi de Polirom. Scriitoarea norvegiană Linn Ullmann vorbeşte despre tatăl ei în acest roman şi mi s-a părut foarte interesant. Vi-l recomand.  Am mai găsit prin librării cărţi despre Picasso şi Gustav Klimt. Mare bucurie mi-au făcut şi acestea. Iată de ce am preferat singurătatea. Am avut posibilitatea de a mă izola şi am folosit-o.

Apoi, au venit acele dimineţi cu plimbări lungi. Devreme, m-am îndreptat spre unul din cele două parcuri între care locuiesc, Cişmigiu şi Carol. Pe la 7 şi jumătate, când e aproape pustiu, străbăteam  aleile. M-am ferit să merg în locuri mai aglomerate. Dar, legătura cu teatrul am păstrat-o, la Creangă am avut vara asta, aproape săptămânal, spectacole în aer liber pentru cei mici.

- V-a fost dor de ceva sau cineva în perioada asta?

-  Mi-a fost foarte dor de spectacolul de aici, sincer vă spun. Şi am revenit cu încredere, imediat ce am aflat că reluăm reprezentaţiile. În primul rând mă fascinează spaţiul acesta imens, în care poţi să respiri în voie.  E vorba despre o senzaţie, un sentiment pe care l-am încercat din prima clipă, de la…debut şi îl simt şi astăzi, chiar dacă am repetat cu mască.

- Cum v-aţi obişnuit cu masca?

- Foarte uşor. Şi pe stradă o port încă de la primele ceasuri, imediat ce s-a zvonit despre această pandemie. M-am obişnuit cu ea şi pentru mine este cel mai sigur mod de a te proteja. Trebuie să vă mai spun că Teatrul Naţional îmi inspiră mare încredere, te simţi protejat aici.

- Să revenim la ora întâlnirii cu personajul din piesa “Noii infractori”, cu care aţi cucerit şi teatrul pentru… oameni mari.

-  În clipa în care regizorul a pus mâna pe personaj şi cum să spun, mi l-a inoculat, din clipa aceea personajul s-a născut. I-a creat nişte date noi, nişte relaţii pe care nu le găseşti în text. Este minunat ce se întâmplă în teatru. Ai nişte pagini, ai o hârtie în faţă, pe care sunt trecute nişte cuvinte. Încerci să-ţi imaginezi cam cum ar fi, ce ar trebui făcut, le tot cauţi sensul, dar în clipa în care urci pe scenă, în relaţie cu ceilalţi, îţi dai seama că atunci se naşte viaţa. Când citeşti un text e altceva, de aceea trebuie să te desprinzi de litera lui.

- Şi cum se întâmplă desprinderea asta, adâncind piesa sau lăsând-o de-o parte, explicaţi-ne puţin.

- Ce mi-a plăcut a fot că, de la început am fost obligaţi să învăţăm textul. Eu neavând foarte multe replici, l-am învăţat destul de repede. Dar distanţarea de care vorbeam nu vine imediat, din prima, ci după o vreme. Doamna Mirea a avut nevoie probabil de mai mult timp…Pentru că ea practic nu mai iese din scenă, e o locomotivă care duce tot spectacolul.

- Dificultatea principală cu care v-aţi confruntat, dacă a existat?

La mine textul nu e mult, dar intrările îmi dau bătaie de cap. Aceste intrări care vin într-o suită, după o anumită acţiune din piesă, pe care o retează, şi creează momentul de comedie, apoi personajul pleacă… Bunica asta se reîntoarce de fiecare dată în altă situaţie, şi în altă tensiune. Şi atunci mi-am făcut un caieţel în care am scris situaţiile, replicile la care va trebui să intru din spatele uşii. Deschiderile de uşă şi năvălirile ei în scenă au nevoie de mare precizie , altfel filonul comic dispare şi în clipa aia intrarea s-a fâsâit. 

-  Dovediţi o vioiciune a mişcărilor impresionantă. Ne cuceriţi de la prima coborâre a scărilor, pregătită fiind de a o întinde din casă fără a prinde ceilalţi de veste…

- Ei da, vedeţi, aceste intrări, acest plimbat pe scări, în fugă, şi prin scenă, dau savoarea momentelor. E nevoie de o rigoare aproape matematică pentru ritmul acestor acţiuni.

- Aveţi un  program special de gimnastică de întreţinere?

-  Nu, nu. Jucând până acum în teatrul de copii, mobilitatea s-a menţinut în timp. O exersez săptămânal. În 1995 încă îl mai jucam pe Pinocchio. Un personaj de vârsta mea am avut în "Efectul razelor gamma asupra anemonelor", dar pentru mobilitate, mă gândesc la toate rolurile mele de la Creangă. Acestea m-au ajutat, dăruindu-mi  o altfel de  energie. Merg mult pe jos, gimnastică mai fac câte un pic aşa.

-  Aşadar, nu ne putem gândi la vreun secret, o formulă specială pentru păstrarea  tinereţii fără bătrâneţe?

-  Nu ştiu exact. Cred însă că vine şi de undeva dinăuntru, pentru că am trăit într-o lume care te aleargă şi te stimulează, dar şi te apară. Teatrul pentru copii a fost o mare binefacere. Se adaugă şi Radioul, în care am tot înregistrat şi înregistrez, tot pe partea poveştilor. Poate şi bucuria că pot să muncesc. Asta e mare lucru, de obicei la vârsta mea oamenii primesc. Au tot dat până la o anumită vreme. Dar pe urmă, primesc. Nici ceilalţi nu mai cer de la ei. De asta îi sunt recunoscătoare Teatrului Naţional, că mă aflu aici, la un nou început.

- Ce v-a atras atenţia, ce v-a plăcut cel mai mult în Teatrul Naţional? A fost şi ceva ce v-a creat probleme de adaptare?

-  Am mai fost de vreo două ori pe scenele teatrului, cu evenimente de la Creangă. Dar ce m-a fascinat acum, este partea asta de uzină de teatru, pe care am avut ocazia s-o descopăr. Când m-am urcat pe scena mare, m-am speriat şi m-am întrebat cum voi reuşi, cu statura mea, cu vocea mea  să stăpânesc o astfel de sală? Pe scena asta imensă, cu 1 metru şi 60 de centimetri ai mei înălţime, cum? Sperietura a fost oarecum degeaba.

- Nu demult v-aţi încercat forţele cu o altă sală mare, cea a Teatrului "Mihai Eminescu" din Chişinău, un turneu de succes cu această piesă.

-  E adevărat, o sală de data asta de numai  500 de locuri, la Chişinău. Surpriza mare a fost că aceleaşi reacţii bune şi aceeaşi căldură a venit din sală cum se întâmplă aici când sala e plină şi publicul dispus să meargă cu spectacolul. Aşa a fost şi acolo, ne-au primit cu braţele deschise, spectatorii au fost foarte generoşi. Au râs, le-a plăcut, piesa le-a dat de gândit, s-au amuzat. S-au bucurat, ne-am bucurat şi noi de aplauze prelungite.

Revenind la Naţional, să ştiţi că este o experienţă extraordinară pentru mine. Trebuie să te gândeşti, înainte să înceapă spectacolul, că ai de cucerit sute de oameni. La Creangă, la Metropolis joc în săli intime, cu câteva zeci de spectatori cel mult.  Sala din Amzei încă nu e gata, pentru public mai numeros jucăm la Rapsodia, pe Lipscani, o sală improprie pentru teatru, o sală lungă şi îngustă, nu are deloc înclinaţie, aici totul e generos.

Apoi, mai e sentimentul acesta minunat că joci la catifea roşie. E o treabă de nobleţe, de ţinută, e frumos, e plăcut, e elegant, e nemaipomenit! Nu mai spun cum e când intri în teatru, când te pregăteşti, când te duci în culise. Găsesc că sunt foarte norocoasă că am parte de treaba asta.

-  Aţi amintit două teatre care vă împrumutau energia în perioada repetiţiilor la acest spectacol, de la TNB. Ştiu că timpul vă era împărţit  între 3-4 spectacole pe zi, şi la Creangă, şi în alte teatre. Cumplit de greu, nu?

-  Acesta este programul meu obişnuit.  Vă dau exemplu de o zi din perioada de dinainte de pandemie. Începeam ziua cu un spectacol foarte frumos, „Spaima zmeilor”, în care-l joc pe Sfântul Petru. Asta, la ora 10 dimineaţa. La ora 6 intram într-un spectacol pentru nişte copii mici, care se cheamă „Pinguinii melomani”, un spectacol pe care chiar eu l-am creat, şi evident că îl joc cu mare plăcere. După ce-l termin, alerg într-un suflet aici, şi mă pregătesc să intru în scenă.

-  Mă întrebam, într-o zi la repetiţii, dacă oboseala pe care o jucaţi la masă atât de convingător, nu este chiar oboseala Alexandrinei Halic, dintr-o zi cu slalom printre spectacole şi repetiţii?

-  Nu, dimpotrivă.  Când am treabă mă încarc cu energie de dimineaţă şi abia după ce l-am terminat pe al treilea mă resimt, uneori, dar nici atunci nu este ceva evident. Sunt foarte matinală. Nici chiar după Revelion nu mă trezesc târziu. 

- Ce înseamnă asta, despre ce oră ar fi vorba?

-  Ora 9. În ziua aia nu mi-a mers bine nici cu energia, nici cu  cheful de viaţă. Eu mă trezesc la 5 în mod normal. Nu şi după Revelion,  deşi nu stau prea mult, nu sunt o petrecăreaţă, dar mai mult de 8 sau 9 tot nu pot dormi.  În rest, mă consider o norocoasă. Nu ştiu cât o să ţină norocul acesta. Bătrâneţea mai vine şi cu surprize, cu neputinţe, cu cine ştie ce necazuri. Aşa că, încerc să mă bucur de fiecare zi aşa cum mi s-a dat, că mintea e limpede, că pot să nu uit textul şi să nu-i încurc pe ceilalţi, că pot să alerg încă pe scări.

-  Cum ţineţi minte textul pentru atâtea spectacole pe care le jucaţi într-o săptămână?

-  Sunt conştiincioasă. Înaintea spectacolelor îmi refac parcursul. Am nevoie să-l reiau cu o zi înainte,  îl reiau şi în ziua spectacolului. Mi s-ar părea ruşinos să-i încurc pe ceilalţi.

-  Care a fost, dacă a fost,  cel mai dificil moment la noul spectacol?

-  La “Noii infractori”  mi s-a întâmplat o singură dată. Trebuie să fiu foarte atentă la nişte ieşiri, care se întâmplă la secundă. Am pierdut un moment, mi s-a părut că au plecat din scenă şi am dat buzna. În clipa următoare mi-am dat seama că locul meu nu-i acolo, am trântit înapoi uşa şi am ieşit . A fost o fracţiune de secundă. Personajului i se îngăduie o astfel de licenţă, dar mie mi-a fost jenă. Îmi place rigoarea pe scenă, respectul faţă de text.

-  Sunteţi şi foarte modestă. Nu cumva ar fi acesta un defect?

-  Eu consider că n-am avut niciodată roluri mari şi grele. În tinereţe am jucat Alice în Ţara Minunilor, Pinocchio, dar nu pot să le pun alături de ceea ce se joacă aici, totuşi.

-  Câţi ani l-aţi jucat pe Pinocchio?

-  Mulţi. Prima reprezentaţie a fost prin 1972. L-am jucat cu nişte întreruperi, până în 1982, când a avut loc cea de-a doua punere în scenă cu Pinocchio. Apoi în 1995,  dar de data asta i-am jucat conştiinţa. Cu totul am jucat vreo 5 sau 7 sute de spectacole. La copii se joacă mult. Dar mi-a plăcut la fel de mult David Copperfield.  Asta e un personaj de suflet. Pinocchio e dintr-o poveste, dar David e din lumea reală. Mi-a plăcut şi Alice în ţara minunilor, mai ales că a fost pusă în scenă de Valeriu Moisescu. El a făcut şi dramatizarea în versuri. Am jucat şi pe Micul prinţ, n-a fost chiar un succes, copiii n-au rezonat. E mai mult pentru oamenii mari, trebuie jucat aşa cum a fost scris de Antoine de Saint-Exupery. Am jucat şi pe Huckleberry Finn, şi pe Tom Sowyer, în decenii le-am jucat pe toate.

- Despre întâlnirea cu platourile de filmare ce ne povestiţi?

-  Nu  pot să mă laud că am jucat în filme. Am trecut întâmplător  pe acolo, cu câte un rolişor, mai de  mamă, mai de babă…

-  Până când aţi jucat copii pe scenă?

-  Pinocchio până prin 1992, pe David cred că l-am jucat mai mult, până în 1995. Ţin bine minte  că la premiera cu David aveam deja 45 de ani şi personajul avea 9 ani. N-a fost nicio problemă, a mers, a venit dinăuntru. La început nu ştiam cum e cu personajele astea de copii, le-am învăţat şi eu pe drum. În facultate, între profesori era Ion Cojar,  care nu mi-a fost profesor în facultate, ci în teatru. El m-a luat din anul III de facultate să joc la Teatrul de Tineret şi Copii, ulterior transformat în Teatrul Mic şi Teatrul Creangă. Şi el m-a învăţat cum este cu copiii în teatru.

Când au venit transformările în Bucureşti, când Teatrul Armatei a devenit Nottara, când Tineretului a devenit Teatrul de Comedie,  Studioul Actorului de Film "Constantin Nottara" s-a transformat în Teatrul de Tineret şi Copii, cu două săli, pe Sărindar şi pe Eforie. Apoi în 1965 - prin Decret prezidenţial -  s-a împărţit în Teatrul Mic, pe care l-a preluat Penciulescu şi Teatrul Ion Creangă, un teatru complet separat. Jucam câte 2-3 spectacole pe zi, a fost o şcoală bună, un exerciţiu formidabil. Între ele mai şi repetam.

- În ce moment al pregătirii aţi descoperit cu adevărat specificul teatrului pentru copii?

-  În anul III nu prea ştiam cu ce se mănâncă teatru. N-am jucat niciodată la Casandra, Şahighian care mi-era profesor  mi-a zis: Tu o să joci la Teatrul pentru Copii, ţie n-am ce să-ţi dau. Pe ceilalţi îi punea să joace teatru antic, "Femeia evreică", "Trei gemeni veneţieni", dar eu nu prea aveam loc acolo. Tot de 1 metru jumătate eram, cu o figură de copil şi o voce care mergea tot în zona asta. Sigur că între timp am mai lucrat-o. Aveam nişte colegi minunaţi, pe Gonţa, pe Irina Petrescu, cu care lucram de drag. Asistent la clasa noastră era David Esrig.  Am învăţat multe lucruri de la profesorii mei, doi oameni de cultură teatrală, dar nu le-am pus în practică atunci, ci după o vreme, mi-am amintit de ele când am înţeles ce înseamnă teatru. Am fost colegă cu Iordache… multă lume bună. Vreo 65 de studenţi eram în anul meu împărţiţi în patru grupe de câte 14-15 studenţi. Era greu să lucrezi cu atâţia. Am avut o colegă minunată, de an nu de clasă, înzestrată cu o forţă dramatică extraordinară, nu ştiu dacă aţi auzit de ea, s-a prăpădit tânără, Eugenia Dragomirescu, care a jucat o vreme aici. Sanda Ţăranu s-a făcut crainic de televiziune. Gonţa a fost un actor foarte bun. L-am revăzut de curând într-un film, dar îl ţin minte din "Trei gemeni veneţieni", îl iubea foarte mult Esrig. Ca actor era adorabil. Mă rog, a făcut mult mai mute lucruri ca regizor. Leni Pinţea, care a plecat la Craiova, şi ea a fost colegă de an cu noi, Ita Marcu, mulţi actori buni. Am terminat în 1963.

-  Pe dumneavoastră v-a atras pedagogia?

-  Nu. Mi-e frică de impostură. Mi-am dat seama că dacă aş încerca aşa ceva aş fi o impostoare. Nu aş şti cum să-i învăţ pe alţii ceea ce şi eu încă mai învăţ...

- Regia v-a tentat?

-  Nu, nu, nu. Eu sunt un actor care are nevoie de regizor, de cineva care să-i imprime energia de care este nevoie, să-i dea drumul, să-i deschidă… cărare. Cred că regizorul e esenţial cât timp nu-l contestă cu totul pe autor. Nu poţi veni să-ţi faci tu personajul cum vrei şi să fii în contradicţie cu tot ce a gândit regizorul în ansamblu.

-  Aţi respins vreun rol?

-  În general am încercat să mă încadrez în viziunea regizorului. O singură dată, în tinereţe mi s-a întâmplat să nu înţeleg şi să nu fiu de acord cu regizorul. Dar, de obicei îmi zic: dacă el aşa a vrut, el răspunde. Poate că sunt prea obedientă, dar nu-i asta, cred că e vorba despre disciplină.

Mie nu-mi place democraţia în teatru din punctul acesta de vedere. La repetiţii, la spectacole nu cred că-i o treabă bună. Sigur că există un brainstorming, la lecturi, la găsirea personajelor, acolo aportul tău este binevenit, dar lasă-i regizorului posibilitatea să creeze unitatea spectacolului. El este ca un dirijor. Nu poţi să cânţi tu altfel numai pentru că vrei să ieşi în evidenţă sau ai tu nişte idei că sună prost orchestra. Sigur că trebuie să ai încredere în regizor. Am şi avut parte de regizori buni, nu pot să mă plâng. Am lucrat cu Valeriu Moisescu, cu Ion Cojar. La Cornişteanu am făcut o babă rea, chiar rea. Mi-a venit mie dinăuntru, din situaţie, din suferinţa ei că şi-a pierdut copilul. A fost singura dată când am fost rea pe scenă. În rest, am jucat personaje pozitive. Prea multe pozitive. Dar, în situaţii complexe. De pildă David era pus în nişte situaţii grele, triste, greu de trecut. Am jucat şi Shakespeare cu Peter Kerek. Am jucat Bufonul din A 12-a noapte. Ce plăcere a fost! Era hâtru,  un pic şmecher, un pic caustic. Am făcut un Turandot, un Carlo Gozzi - iată că am trecut şi prin literatura asta mai mare, la Gelu Colceag am jucat şi am făcut acolo un travesti, un Pantalone. Într-o vreme s-au făcut la Creangă spectacole de seară, pentru adulţi. Impactul la public n-a fost cel scontat,  pentru că oamenii, când spun Creangă, au spus: pentru copii.

-  Vă găsiţi timp adesea să mergeţi la teatru? Vă întreb pentru că v-am zărit în sală, la TNB, de câteva ori…

-  Am văzut foarte multe spectacole care mi-au plăcut aici. „Umbre”, povestea aceea cu câinele, „O întâmplare ciudată…”, „Class”, „No man’s land”, şi „Papagalul mut”, şi „Neguţătorul din Veneţia”, şi ”Pădurea spânzuraţilor” – încântător spectacol!… Îmi place grozav să merg la teatru, sunt un spectator fericit la teatru! Şi când sunt pe scenă mă gândesc că poate şi alţii sunt fericiţi că sunt în sală. E un cadou! Îmi pare rău că mulţi colegi nu apreciază treaba asta.  E un cadou să ştii că te privesc atâţia ochi, te ascultă atâtea minţi, atâtea suflete, că te poţi face auzit, văzut… Intri în comuniune cu lumea.

Nu ştiu dacă şi pe alţii îi incită teatrul aşa, dar eu după ce am văzut Neguţătorul m-am dus acasă şi am luat o traducere a lui Gala Galaction cu această piesă şi m-am pus pe lectură.

-  Cum este biblioteca dumneavoastră, ce putem vedea pe rafturile ei?

-  E mare, dar nu toate lucrurile sunt de păstrat, multe sunt din categoria le citeşti, le laşi, le uiţi. Dar şi colecţia Shakespeare e acolo, şi multe traduceri minunate. Există vârste pentru anumite lecturi. Am avut într-o vreme apetit pentru poezie. Le citeam cu plăcere şi le ţineam minte imediat.

-  Ce v-a adus rolul din “Noii infractori” ? Se vede că-l jucaţi cu plăcere.

- Îmi place foarte mult, mă încarcă cu o energie bună şi mă gândesc că energia asta pleacă şi la spectatori. După părerea mea, este un spectacol de week-end . Dacă vrei să te destinzi, aştepţi o zi de week-end să-l vezi. Spectacolele astea umplu mai bine sala. Şi în timpul săptămânii poate fi urmărit cu plăcere. 

Eu am fost foarte încântată de oamenii cu care am lucrat la acest spectacol, de la cabiniere, mânuitori de decor, toţi, absolut toţi din spatele scenei, până la regizor; uimită am fost cum a scos din fiecare personaj ce trebuie, cum a scormonit în text, câtă logică şi limpezime transpare din această montare.

-  Ce reprezintă acest loc pentru dumneavoastră, unde aţi avut parte de încă un… debut?

-  Pentru mine este un spaţiu teatral în care se joacă şi se face  teatru cu T mare! Şi pe care îl iubesc foarte mult.

Interviu realizat de Olivia Chirvasiu

Fotografii din spectacol: Florin Ghioca

Nu exista comentarii

Replica ta