Irina Cojar, o luptătoare, se reîntâlneşte cu… Ion Anapoda, într-o lume cu susul în jos

Astrele par aliniate frumos pentru cariera Irinei Cojar în această perioadă. După un şir lung de repetiţii cu piesa americancei Theresa Rebeck, a venit şi premiera şi gustul acela plăcut, al rolului șlefuit într-o companie armonioasă și condusă cu mână de maestru.  

Deşi deloc asemănătoare cu Irina, care ne dezvăluie că personajul acesta din „Două pe faţă, două pe dos” este primul rol negativ din cariera ei, credem că Liz îi va aduce în continuare numeroase satisfacţii. Aşa cum i-a adus şi Frosa din "Idolul şi Ion Anapoda", spectacol pe care îl va relua începând de miercuri, 7 noiembrie 2018. 

Prinsă între repetiţii, spectacole şi turnee, Irina găseşte câteva momente de respiro pentru a ne întoarce în timp, la ora debutului ei la Naţional, pe o partitură sentimentală şi foarte valoroasă, piesa scrisă de străbunicul ei, montată de două ori la TNB de bunicul ei, Ion Cojar. Iată că la acest început cald de noiembrie, spectacolul se reia. Nici că se putea găsi un moment mai potrivit să mângâiem împreună umbre dragi, ce ne zâmbesc din fotografii…

1.     Pregătirea pentru cariera de actriţă şi debutul tău la Teatrul Naţional din Bucureşti sunt legate de bunicul tău, maestrul Ion Cojar şi de „Idolul şi Ion Anapoda”, ultimul lui spectacol. Din 2006, de la premieră iată că s-au împlinit 12 ani, în ianuarie. În acest spectacol de îndelungat succes tu eşti Frosa din piesa străbunicului tău, G.M.Zamfirescu. Cum se lucra cu Ion Cojar, profesorul, regizorul? Ce amintiri păstrezi de la repetiţiile pentru acest spectacol?

- Ion Cojar era profesor înainte de a fi regizor. Îmi aduc aminte că la repetiţii m-am simţit ca la şcoală. Spectacolele lui puneau accent în special pe actor. Credinţa lui era că un spectacol şi un personaj fără „omenesc” sunt moarte. Nu-i plăcea să fie actorul acoperit de artificii regizorale. Dorea să ajungem la descoperiri, ne ajuta să actualizăm potenţialităţi virtuale latente, să fim creativi, să aducem în real „arheii”, multiplele posibilităţi care se află în noi. Datorită acestor principii, fiecare repetiţie ne îmbogăţea enorm şi făceam descoperiri fantastice. Uneori rămâneam uimiţi de bogaţia interiorului nostru. Vorbea mult, e adevărat. Şi nici nu-i plăcea să le arate actorilor „cum” să facă. Avea darul de a declanşa în fiecare dintre noi trăirile autentice. Exista în el atâta pasiune pentru meseria asta magică încât, ţin minte că şi acasă discutam ore întregi, făceam exerciţii, şi nu ne plictiseam niciodată. Atunci, în acel moment, pentru mine a fost greu, debutam alături de nişte titani ai teatrului, Ileana Stana Ionescu şi Dan Puric. Dar bunicul nu a creat doar o distribuţie, ci şi o familie, s-a născut o mare prietenie între noi. Bunicul spunea că atmosfera de la repetiţii va fi şi atmosfera spectacolului. Era un fin observator şi ştia să creeze distribuţii extraordinare.

2.   Vă povestea, la repetiţii, despre precedenta lui montare cu Idolul şi Ion Anapoda, în care Mioara era interpretată de Adela Mărculescu? Întreb asta pentru că, începând de miercuri, 7 noiembrie, putem s-o revedem în această piesă. Nepoata de altădată va fi de aici înainte „o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă”, aşa cum o portretizează autorul pe Stăvăroaia.

Irina Cojar alături de Adela Mărculescu și Ileana Olteanu (noiembrie, 2018)

- Deşi am regretat enorm retragerea doamnei Ileana Stana Ionescu din activitatea teatrală, iată că Dumnezeu a făcut ca doamna Adela Mărculescu, care s-a aflat şi ea în vechea distribuţie, să ni se alăture. Şi asta ne bucură enorm.

Eu cred că nimic nu este întâmplător. Şi o arată şi povestea acestui spectacol în continuare.

Când a început să lucreze cu noi, bunicul nu a dorit refacerea spectacolului, ci a dorit crearea unuia nou, conform personalităţilor şi descoperirilor noastre. De aceea nu ne vorbea foarte mult despre precedenta lui montare, dar eu îmi amintesc cu drag de ea. A fost spectacolul preferat al copilăriei mele. L-am văzut de foarte multe ori şi ţin minte că eram curioasă să aflu ce este în spatele uşilor de pe scenă. Iată că am ajuns să fac meseria asta minunată şi am aflat ce se află în spatele acelor uşi…, câtă muncă, pasiune şi câtă frumuseţe!

3.       V-aţi amintit, cu prilejul acestei reluări cu un rol schimbat, despre repetiţiile maestrului Cojar? Cum era pentru tine să îl ai partener de lucru pe cel care, la acea vreme, juca în viaţa ta vreo două-trei roluri (pedagog, director de scenă şi cap al familiei)?

- Eu şi bunicul ne-am iubit enorm. Între noi exista o comunicare aparte. Nu trebuia decât să ne uitam unul în ochii celuilalt şi ştiam ce gândim. De aceea,  întotdeauna am lucrat bine cu el şi i-am înţeles foarte bine metoda. Singurul moment în care mi-a fost greu a fost acela când mi-a devenit profesor la facultate. Eram între el şi colegii mei. Iar pretenţiile pe care le avea de la mine erau mult mai mari. În anul trei chiar mi-a întrerupt examenul pentru că nu era bine. Îmi venea să intru în pământ. Am fugit şi m-am ascuns în biroul secretarei de la decanat. Însă toate aceste experienţe mi-au făcut foarte bine. Datorită lui am o metodă de lucru foarte solidă. Înainte de a muri mi-a spus următorul lucru: „Puiule, să nu te sperii! În meseria asta vei face două-trei roluri mari, unele bune şi multe vor fi proaste. Dar să ai curajul să te ridici şi să mergi mai departe!”. Un principiu pe care îl aplic şi în viaţă, şi asta m-a făcut să fiu o luptătoare.

4.  Tatăl tău s-a stins din viaţă la vârsta de 40 ani, aceeaşi la care a părăsit lumea tatăl bunicii tale, actriţa Raluca Zamfirescu. Pentru o vreme, şi n-au fost puţini ani, ea s-a retras din scenă după tragicul eveniment. Ce s-a întâmplat în acei ani? Ştiu doar că era foarte mândră de tine, că îi vei urma calea. Care era atmosfera în familia voastră, cu atâtea nume importante, ce-i drept, multe trecute în lumea umbrelor? Care au fost cele mai bune şi mai frumoase lecţii pe care le-ai primit de la bunici - de viaţă, de teatru?

Destinul bunicii mele a fost unul foarte dur. Nu voi uita niciodată cum a urlat când a aflat că a murit tata. Atunci am înţeles că nu există durere mai mare pe lume decât a unei mame care-şi pierde copilul. Pentru mine momentul acela a însemnat o maturizare bruscă. Atunci s-a terminat copilăria mea. Aveam 12 ani. După acest dureros eveniment, toată atenţia bunicilor s-a canalizat asupra mea. Noi am fost o familie foarte frumoasă şi foarte unită, cum rar se mai întâlneşte. Orice problemă aveam, ne adunam şi o discutam împreună. Încercam să găsim soluţii şi să ne sprijinim unii pe alţii. În fiecare duminică luam masa împreună şi cele mai multe discuţii erau despre teatru. De la ei am învăţat să văd valoarea şi frumuseţea în oameni, să am standarde şi să comunic. Când au plecat bunicii, au lăsat un gol imens în viaţa mea şi în inima mea. Sper că acolo sus unde sunt, sunt mândri de mine!

Fotografie de familie: Irina cu bunicul Ion Cojar, alături bunica, Raluca Zamfirescu şi mama, în spatele lor, ocrotitoare.

5.    În afară de ghetele acelea de Gavroche, ce te-a mai ajutat ca personajul Frosei să prindă viaţă, să fie credibil, să fie altfel decât eşti tu în viaţa de zi cu zi şi altfel decât Frosa din finalul spectacolului?

- Eu am înţeles-o pe Frosa prin prisma durerii mele, prin moartea tatălui meu. Frosa este un copil orfan, care nu-şi găseşte rostul pe lume. Vedem asta în întrebarea pe care i-o pune lui Ion: „Dânsule, tu care eşti aşa de bun, de ce nu vrei să-mi spui ce-i cu mine şi cu viaţa mea?” Când a murit tata eram un copil de 12 ani care-şi punea aceeaşi întrebare: „Care e rostul nostru pe lume? Şi de ce trebuie să murim? De ce trebuie să ne despărţim?” În rest a fost multă imaginaţie şi destinul a făcut ca atunci să cunosc un băiat orfan pe care l-am studiat foarte atent, cum mergea, cum vorbea, cum citea. Pentru actori contează foarte mult să aibă un soi de atenţie în viaţa de zi cu zi, să-şi pună întrebări şi să încerce să vadă în fiecare om care sunt cauzele unor reacţii, unde e „omenescul” de care vorbea bunicul.

6.   În ce crezi că a constat succesul, cum se explică longevitatea acestui spectacol? Şi precedenta montare de la TNB a maestrului Cojar s-a jucat multă vreme, un deceniu. Înţeleg că veneai de mână cu bunicii pe atunci, la teatru. Îţi aminteşti cumva primul spectacol la care te-au adus?

Cred că succesul şi longevitatea se explică prin montarea clasică, simplă, bazată pe actor şi pe „omenesc”. Şi prin mesajul piesei.  Asta îi face pe oameni să se identifice. Viaţa noastră şi timpurile pe care le trăim sunt împresurate de multă agresivitate, individualism şi singurătate. Oamenii au nevoie de frumos, au nevoie de iubire, au nevoie de pozitiv.

Primele spectacole pe care le-am văzut erau la Ţăndărică. Ţin mine cum bunicul mă ţinea în braţe şi mă ducea apoi în culise să văd păpuşile. Apoi îmi aduc aminte de „Idolul şi Ion Anapoda” şi de „Gaiţele” în care bunica o juca pe Lena. Eu stăteam cuminte la arlechin cu sufleoza şi mă uitam fascinată pe scenă. Teatrul Naţional pentru mine e acasă. Aici am crescut.

7.       Cum este partenerul tău, Dan Puric, Ion Anapoda din acest spectacol? Cum îl percepi tu ca interpret şi cum este ca regizor?  După dispariţia lui Ion Cojar, a fost nevoit să se implice şi regizoral, la fiecare reluare a spectacolului, la revenirea din vacanţă sau cu ocazia vreunei înlocuiri. Aşa este?

- Pentru mine, Dan Puric nu este doar un partener de scenă, ci şi un model şi un prieten bun. De la el am învăţat şi am furat multă meserie. Mai ales matematica comediei. El are un soi de sensibilitate pe care şi eu o am şi de aceea am lucrat întotdeauna foarte bine împreună, pentru că am vorbit aceeaşi limbă, cum se spune, iar pe scenă avem o chimie fantastică.

În ceea ce priveşte aportul fiecăruia dintre ei, bunicu a creat excelent structura realist psihologică a spectacolului, iar Dan a cizelat detaliile matematicii comediei, ceea ce-i dă o savoare în plus.

8.    Ţi-ai dorit anumite roluri? De ce nu-ţi pregăteşti un recital cu care să surprinzi publicul, aşa cum s-a întâmplat de curând cu „Două pe faţă, două pe dos”, unde ne-o propui pe Liz?

- Mi-am dorit să joc Julieta, dar acum e prea târziu.  Un alt rol pe care aş vrea să-l joc este Nastasia din piesa „Domnişoara Nastasia”, scrisă tot de străbunicul meu George Mihail Zamfirescu, rol pe care l-a jucat şi bunica mea, Raluca Zamfirescu şi pe care-l iubea enorm. În grila psihologică a Nastasiei vedem atât forţă, cât şi capacitatea extraordinară a unei femei de a iubi până la moarte, şi asta mă fascinează. În toate rolurile pe care le-am făcut până acum am încercat să descopăr motivaţia umană, am încercat să le dau dreptate și până la urmă am ajuns să le iubesc. Un recital va veni la timpul său, atunci când voi găsi un text care să mă motiveze şi să-mi ofere o miză specială.

9.  Temperamentul tău artistic pare să se simtă în largul lui în pielea surorii celei mici din recenta premieră cu „Două pe faţă, două pe dos”.  Ce ţi-a plăcut cel mai mult în perioada cât ai cizelat acest personaj, ce te-a atras la Liz?

- Cu Liz mi s-a întâmplat un fenomen aparte. Ea este primul meu rol negativ. Mi-a fost foarte greu s-o iubesc şi să-i dau dreptate. Eu, Irina, nu aş putea face aşa ceva şi acţiunile ei chiar m-au revoltat. Eu nu aş putea lua bărbatul altei femei, cu atât mai mult al unei surori. Am crezut că nu voi fi în stare să găsesc în mine o motivaţie umană pentru Liz, până într-o zi, când i-am descoperit durerea din spatele acţiunilor, strigătul ei de disperare, dezorientarea şi singurătatea îngrozitoare în care este afundată. Din copilărie Liz se afla într-o rivalitate cu sora ei - considerată cea deşteaptă, cea bună, familista perfectă. Prin urmare, luptă cu invidia asta care, pe de-o parte o face să-şi urască sora, iar pe altă parte, această soră este singura la care personajul meu poate căuta mângâiere şi iubire. Acţiunile Lizei sunt făcute pentru a atrage atenţia şi pentru a se răzbuna pe lipsa de iubire. Cum vă spuneam, eu caut omenescul în personaje, aşa cum m-a învăţat bunicul meu.

10.   Uşor de zis. Dar cum ajungi la personaj? După premieră, când s-ar putea spune că l-ai găsit, cauţi mai departe, cizelezi personajul în funcţie de public şi de reacţiile din sală?

- Încep prin a-i descoperi grila psihologică, motivaţiile omeneşti. Este perioada în care citesc mult, văd filme care m-ar putea ajuta, ascult muzica pe care cred că ar asculta-o personajul, ies pe stradă, mă plimb, mă uit la oameni. Apoi vine şi costumul care mă face să mă mişc într-un anumit fel, să merg într-un anumit fel şi în final, bineînţeles că-l desăvârşesc împreună cu publicul şi reacţiile din sală.

11.  Cum ai simţit publicul de la Chişinău când aţi jucat acolo spectacolul? Ştiu că aţi avut un imens succes.

- Mi-am dorit foarte mult să ajung la Chişinău şi Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. M-am simţit  acasă datorită faptului că ne-au primit într-un mod foarte cald, ei sunt foarte ospitalieri. Chiar mi-am făcut prieteni printre actorii de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” cu care ţin legătura şi acum. Publicul este şi el foarte cald şi are o curăţenie sufletească. Ei sunt puţin mai conservatori decât noi, au primit foarte frumos povestea aceasta interbelică despre iubire. Şi ei au nevoie de iubire, şi mai ales să ne simtă alături, pentru că sunt fraţii noştri. Îmi doresc să mă întorc la Chişinău cu toată dragostea!

12.  Lucrarea ta de Dizertaţie de la UNATC, cu tema „Influenţe ale Sistemului Stanislavski şi ale Metodelor Americane în Metoda Cojar” cred că ne reîntoarce de unde am plecat. Te tentează să-i calci bunicului tău pe urme în ceea ce priveşte pedagogia? Cum ar fi Irina Cojar, profesor de arta actorului, te-ai gândit vreodată? Ce te vezi făcând în următorii 10 ani?

- Deocamdată îmi place să fiu pe scenă şi atât. Cred că mai am destul de lucru cu mine, mai am multe de învăţat. Nu e momentul să fiu la catedră, dar într-o bună zi mi-ar plăcea să fac asta. Dar dacă o voi face, o voi face în mod profesionist şi responsabil, aşa cum a făcut-o şi bunicul meu. În următorii 10 ani îmi doresc să joc mai mult, cea mai mare satisfacţie a mea este atunci când le dăruiesc oamenilor ce am eu mai frumos în suflet şi să le văd bucuria la aplauze. Despre asta este vorba în meseria noastră. Noi facem meseria asta minunată pentru OAMENI! 

   Frusinel cea reală, alături de străbunicul George Mihail Zamfirescu, de străbunica Florența Zamfirescu, de bunica și sora ei  -micuțe. Frusinel era o bună prietenă de familie, povesteşte Irina, închizând albumul de familie.

Vă aşteptăm la TEATRU, povestea continuă!

Interviu realizat de Olivia Chirvasiu

Fotografii - arhiva familiei și TNB, autor Florin Ghioca

Nu exista comentarii

Replica ta