Mihai Măniuţiu: Am lucrat cu mare intensitate și dăruire, într-un ritm susținut
Pe 22 şi 27 octombrie 2022, pe scena Sălii Pictura a Teatrului Naţional I.L. Caragiale - o nouă premieră semnată Mihai Măniuţiu! Un Camus, şi nu una dintre cele mai cunoscute piese, cum ar fi "Neînţelegerea". Ci, o piesă scrisă şi reprezentată pentru prima dată în 1949, pe scena Teatrului Hébertot din Paris, în regia lui Paul Œttly, Cei drepţi descrie asasinatul din 1905, când Marele Duce Serghei Aleksandrovici al Rusiei a fost spulberat printr-un atac de tip terorist. O piesă pe care, citind-o, ne-o imaginăm cu oarecare dificultate adusă în scenă, îndemnându-ne, provocator, la meditaţie, la un incitant rapel al momentelor istorice tensionate, şi sângeroase, de după acest atentat...
În general se poate vedea o anumită rezervă la noi când vine vorba de
Camus, nu mulţi sunt regizorii care se încumetă să-l descifreze scenic. Să fie chiar atât de complicat acest autor? Cum îl priviţi dumneavoastră, ştiind că v-a atras încă din studenţie?
Camus nu e deloc complicat. Pare teoretic, didactic, filozofic. Are însă o vână dramatică extrem de puternică. Trebuie doar să descoperi această vână și să extragi din ea… aurul ascuns.
Când deschidem cartea, primul lucru care ne sare în ochi, înainte de numele piesei şi al personajelor, este un citat din Shakespeare, din Romeo şi Julieta…. "O love! O life! Not life but love in death".
Este Cei drepţi (şi) o piesă despre dragoste? Ce loc ocupă iubirea în această poveste bazată pe evenimente istorice concrete şi persoane care au existat în realitate?
E vorba, mai degrabă, despre imposibilitatea iubirii – altfel decât pe teritoriile sumbre ale morții. Când ți-ai ales un destin de ucigaș, fericirea sau iluzia fericirii se situează dincolo de pragul final.
Ce ne puteţi spune despre timpul scurt de pregătire cu actorii? După numai o lună de la prima lectură, spectacolul era ridicat în picioare, cum se spune în teatru. La începutul vacanţei, "Cei drepţi" era aproape gata, îi mai lipseau costumele, decorul şi luminile. Vă caracterizează acest ritm de lucru?
Lucrez întotdeauna, pe cât posibil, într-un ritm susținut, care să întrețină o tensiune vie și alertă în actori. Am avut norocul să am o distribuție care îmi împărtășește întru totul viziunea asupra piesei și asupra modului de a aborda lucrul la spectacol.
Actorii povestesc că au început lucrul la piesa Cei drepţi după ce au învăţat textul. Obişnuiţi să treceţi peste etapa lecturilor la masă? Poate să existe în această variantă şi un inconvenient, acela al deprinderii actorului cu propria interpretare sau “citire” a personajului, de care apoi, cu greu să se debaraseze? Sau timpul foarte scurt pe care-l lăsaţi pentru învăţarea textului exclude din start această posibilitate?
După părerea mea, nu am lucrat puțin, ci am lucrat cu mare intensitate și dăruire. La drept vorbind, eram gata de mai mult timp, dar am așteptat terminarea decorului, care nu e unul simplu.
Are regizorul Mihai Măniuţiu o metodă de lucru de la care nu se abate? În ce constă ea, care sunt principiile de bază?
Încrederea în actor. Mă dedic actorului și, odată realizată fuziunea cu el, descoperim împreună cele mai bune căi de a pătrunde în personaj și în poveste.
În ceea ce priveşte adaptarea, aş vrea să vă întreb de ce aţi ales ca personajul Anenkov să fie femeie? Sunt şi alte transformări pe care le-am putea numi majore în spectacolul dumneavoastră?
Personajul Anenkova echilibrează, pe de o parte, raportul de forțe din interiorul celulei teroriste, dând glas femeilor, care au participat în număr mare la acțiunile revoluționare ale acelor ani, și, pe de altă parte, amplifică rezonanța gravă a temei iubirii imposibile.
Recent aţi povestit într-un interviu că v-aţi început cariera sau, mai exact, aţi finalizat studiile cu Cei drepţi, montare integrală, probabil pe scena de la Casandra, Studioul studenţesc. Erau şi atunci vizibile unele schimbări, ţinând de adaptarea la un anumit context sau de viziunea creatorului de spectacol? Era finalul deceniului 7 al secolului trecut. Sună deja istoric... Cum rezonau replicile lui Camus, din 1949, la acea dată? Care era atmosfera, cum a fost primită viziunea dumneavoastră de corpul profesoral al I.A.T.C.?
Cei drepți a fost un spectacol de clasă, în anul 2. Din câte îmi amintesc, am luat o notă bună. Profesoara mea, Cătălina Buzoianu, nu a avut prea multe reproșuri la adresa acelei montări experimentale. Am făcut o variantă redusă, de aproximativ 45 de minute. Problema terorismului nu era atât de acută ca azi.
V-aţi mai reîntâlnit (vizitat) cu lumea acestei piese de atunci şi până la alegerea de acum de a monta Cei drepţi la Naţionalul bucureştean?
Camus, ca scriitor, ca prozator și eseist, nu numai ca dramaturg, e o prezență constantă în viața mea. Chiar dacă nu l-am montat des. Sper să am prilejul să montez și Neînțelegerea, care e un text tulburător.
Ce v-a atras încă de la început: universul piesei, oferta dramaturgică şi construcţia, creuzetul în care se amestecă spiritul iscoditor cu frământările gânditorului Camus, sau ce altceva? Aţi simţit încă din studenţie o îngăduinţă mai mare faţă de vreunul dintre personajele imaginate de Camus …poate pentru poetul Kaliaev?
Am putea identifica în aceşti tineri revoluţionari-terorişti pe unii din membrii de frunte ai partidului comunist? Ar putea fi Stepan, cel din 1905, un Stalin în devenire?
M-a atras, în primul rând, calitatea dramatică a piesei. Apoi felul în care pune problema terorismului, la începuturile lui, când părea un fel de act cvasi-religios. Degradarea și glisarea înspre terorismul de stat, de tip stalinist și sovietic, sunt evident prezente în personajul Stepan.
Şi Kaliaev şi Marea Ducesă sunt personaje care au existat în Rusia, la acea vreme (anul 1905 - punct terminus pentru el şi an de referinţă în piesă, 1918 – martiriul ei). Despre marea Ducesă putem afla acum, din internet, că era verişoara Reginei Maria a României. Vă era cunoscut acest detaliu biografic la vremea studenţiei? Dar despre Kaliaev, ce ştiaţi la acea vreme?
La acea vreme, știam doar ceea ce e cuprins în textul lui Camus. Celelalte detalii nu adaugă nimic concepției mele asupra piesei.
Vedem cum internetul a venit în sprijinul documentării artiştilor şi al comunicării dintre ei. În perioada pandemiei şi-a dovedit cel mai bine eficienţa. Camera video v-a trezit curiozitatea şi aţi încercat s-o includeţi ca personaj sau, numai sporadic, ca element de ambianţă, în montările ultimilor ani?
Nu, nu am folosit mijloace de tip media în spectacolele mele din ultimii ani. Oricum, e inflație în zona asta… Cât timp nu pot veni cu ceva nou, mă abțin.
Aţi remarcat la studenţii dumneavoastră o atracţie deosebită pentru acest mijloc de exprimare (şi) în teatru? Ar putea fi aceasta o soluţie pentru sălile mari, unde filmarea live are darul să apropie spectatorul de arta actorului, facilitându-i o mai bună audiţie şi o vizibilitate sporită? Sunteţi pentru acest melanj al teatrului cu filmul?
Cum v-am spus, căutările mele merg în altă direcție.
Montarea aceasta a piesei Cei drepţi a balansat, ca variantă scenografică, între două scene, cea a Sălii Pictura (unde a şi rămas) şi cea a Sălii Studio. Cum ar fi fost să fie în cealaltă variantă, cum este acum, ce s-a pierdut, ce s-a câştigat?... dacă putem privi aşa schimbarea spațiului de joc.
Sala Pictură îngăduie o mai profundă intimitate cu actorul, cu jocul lui.
Cât de important este decorul pentru viziunea dumneavoastră, dar costumele? Care au fost spectacolele dv. cu cele mai puţine elemente scenografice? Ideea de “spaţiu gol” v-a tentat, aţi încercat şi acest tip de montare?
Bineînțeles, am făcut și spectacole fără decor, când textul mi-a impus acest tip de abordare. Spațiul e însă o componentă esențială, inseparabilă de tot ceea ce înseamnă viziune regizorală. Colaborarea cu Adrian Damian e, din acest puct de vedere, unul din câștigurile ultimelor mele montări în teatru.
Ce pregătiţi pentru următoarea perioadă: o montare (unde va avea loc?), un nou volum de eseuri teatrale, un roman, o nouă serie de lecţii de actorie, peste Ocean, cu studenţii americani de la University of California, Irvine, sau aveţi ca prioritate proiectele stagiunii în curs, la Teatrul Naţional din Cluj pe care-l conduceţi?
Mă concentrez deocamdată pe proiectele Teatrului Naţional din Cluj. Apoi… voi vedea. N-aduce anul ce aduce ceasul!
Cei drepţi, imagine din repetiţie
Un interviu de Olivia Chirvasiu
Foto: Florin Ghioca