Costel Constantin: Asta e o meserie pe care o iubesc enorm și nu mi-aș dori să fac altceva în viață!

Continuăm interviul, început nu demult pe Youtube TNB cu unul dintre cei mai cunocuţi actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti, Costel Constantin, cu ocazia spectacolului cu numărul 200 (astăzi va fi nr. 202!!!) cu piesa Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, regizată de Dan Tudor în anul 2013.

Atunci când un spectacol iese la rampă, nimeni nu poate să-i prevadă cu exactitate câteva lucruri: succesul (la public dar şi de critică), longevitatea, data la care se va opri. Abia după ce trece de un număr impresionant de reprezentații, începem să ne punem unele întrebări. Lucrurile par să fi ieşit din matca faptului obișnuit. Şi atunci, cum de a fost posibil acest miracol? Zeci și zeci de reprezentații, cu distribuția din seara premierei, fără nicio înlocuire? Asta foarte rar se întâmplă în teatru.

În ce ar consta secretul, domnule Costel Constantin? Ne puteți spune ce menține tinerețea unei montări? Dar interesul publicului? Dar bucuria actorilor de a juca piesa respectivă?

Despre piesa lui Victor Eftimiu – una dintre cele mai jucate dintr-o mulțime de piese ale sale! – dar și despre alte spectacole cu un număr foarte mare  de reprezentații am vorbit cu domnul Costel Constantin cu ocazia unui nou  record, mai rar întâlnit, de reprezentații.

Sunt lucruri esenţiale ca un spectacol să aibă viaţă îndelungată. Am să vi le spun. La asta contribuie în mare măsură regizorul. Adică Dan Tudor, cel care a pus în scenă spectacolul pe care l-am sărbătorit de curând, cu ocazia celor 200 de reprezentații. Ştii că un spectacol trăiește dacă e bine croit. E ca o relaţie din viaţă, între un soţ şi soţie. Dacă este adevăr în relaţie, ea merge. Dacă în piesă relaţiile sunt curate, adevărate, la fiecare spectacol ele se repetă şi se amplifică, iar ţie actor, îţi vine să te exprimi normal. Deci regizorul e foarte important în croiul spectacolului.

Dacă o rotiţă dintr-un mecanism nu merge, totul scârţâie. Așadar fiecare dintre noi, interpreții, suntem importanți. Și așa se face că jucăm de peste 8 ani cu mare succes spectacolul ăsta.

Au fost reacții din partea celor care au descoperit unele similitudini cu perioada în care a fost scrisă piesa?

Din fericire, autorul piesei a plasat acţiunea piesei într-un orăşel de provincie. Nu în Capitală. Dar situaţia era aceeaşi peste tot. Spectatorii ne întreabă dacă am umblat la text, dacă e actualizat.

Și ați umblat măcar puțin la text în sensul adaptării lui la zilele noastre?

O, nu. Dar nu se poate face asta, e atât de bine construit încât n-ar avea nici un rost! Știti că dl Eftimiu a fost de 3 ori directorul Teatrului Național din București şi a fost căsătorit cu o mare actriţă, Agepsina Macri. El iubea foarte mult teatrul şi a născocit povestea asta inspirat din realităţile din jur. Era o persoană importantă, membru al Academiei….

Într-o carieră atât de bogată, cu siguranță câteva dintre spectacole jucate aici vă sunt mai dragi decât altele, unele s-au jucat poate mai mulți ani

Am să vă povestesc cum am început la Național.  Abia venisem în București, de la Iași, unde am jucat primii 5 ani după studenție. Și visam un Cehov, un Shakespeare…. N-apăruse încă Regele Lear, spectacolul lui Penciulescu. Eram la început și mă cheamă maestrul Finteșteanu, cu care am făcut o mică pregătire până să dau examenul, așa cum se obișnuia, pe lângă institut. Tinere, am o piesă pentru dumneata, se cheamă Moartea ultimului golan de Virgil Stoenescu.

Ce puteam eu să zic în sinea mea decât Doamne Dumnezeule, o piesă românească, dar eu vreau un Cehov, un Shakespeare... Și am citit textul. E  vorba acolo de un tânăr care a terminat facultatea și e repartizat în provincie, dar el nu vrea să se ducă. Mă rog, nu povestesc piesa, o comedioară naivă. Vreau să vă spun că această piesă am jucat-o 10 ani, peste 300 de reprezentații, distribuția s-a schimbat, s-au tot făcut înlocuiri din cauze inevitabile, dar piesa era atât de bine construită și pusă în scenă încât îți permitea, ca în commedia dell’arte să improvizezi, și totul era în ordine dacă păstrai situația. Ei bine, Diplan era atât de fascinant în rolul acesta și atât de inventiv încât spectatori erau încântați, în hohote de râs urmăreau piesa. Într-o zi ne cheamă dl Ralea, era mâna dreaptă a maestrul Beligan și inima teatrului. Și ne întreabă: Măi, ce faceți voi acolo? Noi privim mirați și îi spunem că ne facem treaba. Măi, ce faceți voi acolo? – ne întreabă din nou, mai apăsat. Că uite, m-a sunat un prieten căruia îi dau bilete la premieră. Și de curând a venit la teatru cu un prieten al lui, din Israel. După spectacol îmi bate obrazul. Eu imediat îl pun la punct, dar tu ai văzut spectacolul acesta în urmă cu 5 ani…. Nu, eu n-am văzut așa ceva! Zice el. Deci, ce faceți voi acolo? Că el spune că n-a văzut așa ceva.

Care a fost următorul succes pe care îl rețineți pe o listă….scurtă?

Un spectacol la care am ţinut enorm a fost „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, rolul McMurphy (Randle P. Mc Murphy) mi-a adus un succes atât de mare mie, sufleteşte zic, ce să mai vorbim de spectacol, în totalitate…. Acolo, alături de Olga Delia Mateescu care făcea şi ea un rol minunat, am cunoscut şi m-am îndrăgostit de unul din cei mai generoşi actori, cu un farmec nebun de comedie, Florin Piersic, care făcea un rol fabulos. El era indianul Bromdem. Care refuza să se supună legilor societăţii, motiv pentru care nu mai voia să vorbească deloc. Toţi credeau că el e mut. El nu era mut. Până când s-a împrietenit cu mine, cel care am venit acolo… în acel ospiciu, spital de nebuni, că de fapt asta e, toată societatea noastră era un ospiciu! Şi ţineţi cont că era vorba de anul 1983 când a fost pus spectacolul…. Dacă nu respecţi legile, nu vrei să faci ce ți se cere și te împotrivești, eşti dus acolo. Şi el a fost dus pentru că a minţit, făcând-o pe nebunul să nu fie dus la armată. Spectacolul a avut un succes nebun! Numărasem la un moment dat 377 de reprezentaţii (din 1983 până în 1994).

Cu siguranță și aici regizorul a fost important. Și croiul spectacolului, ne veți spune, nu?

Dacă tot vorbesc de Teatrul Naţional în care sunt de mai bine de 50 de ani, trebuie să amintesc de acest mare regizor, care într-un fel a fost dat uitării nu ştiu de ce, cel care a făcut nişte mari succese ale Teatrului Naţional din anii '70-'80, Horea Popescu. Gândiţi-vă că a pus „Chiriţa”, un spectacol minunat, cu Draga Olteanu,  cu Silvia Popovici și Florin Piersic, şi cu Dem Rădulescu. Care a pus „Generoasa fundaţie”, „Caligula” - cu Ovidiu Iuliu Moldovan, „Danton”…. Enorm de multe spectacole, şi montări mari, cu enorm succes de public. A, să vă amintesc şi de „Scrisoarea pierdută” pusă de Beligan, cu Moraru şi Dinică, o minune! Pe Bibanu, care juca Cetăţeanul turmentat la noi, îl luase şi Liviu Ciulei la „Bulandra” în montarea lui cu „Scrisoarea”, şi acolo juca Farfuridi.

împreună cu Gheorghe Dinică, în "O scrisoare pierdută"

Cu Florina Cercel în "O scrisoare pierdută"

O minune de spectacol și acesta! Vă daţi seama că în 1980 am fost în turneu, la Festivalul Internaţional al Teatrelor, unde Beligan era preşedinte, cu „Generoasa fundaţie” şi cu „Scrisoarea pierdută”. Şi la spectacol, un domn din rândul doi cu o batistă în mână s-a ridicat şi a spus: Bravo România! Era Eugen Ionescu. Amintiri superbe. Apoi, "Vrăjitoarele din Salem”, pus de Felix Alexa, recomandat atunci de Andrei Şerban, care era director. Alt spectacol minunat, cum a fost şi „Nunta lui Krecinski”, pe care l-am jucat cu doamna Carmen Stănescu foarte mult timp şi cu mare succes.

Pot să vă întreb ce părere aveţi despre venirea lui Andrei Șerban la conducerea teatrului, atunci, imediat după Revoluție?

Andrei Şerban a adus un suflu nou în teatru. Ca să înţelegeţi ce a însemnat pentru mine, vă invit să vă gândiţi cum e să faci nişte duşuri cu apă călduţă şi la un moment dat, unul fierbinte…; te trezeşte, toţi nervii ţi-i ascute! Am jucat în minunea aia, „Trilogia antică” şi am reuşit ca în 3 ani să facem 10 turnee, de la Sao Paolo din Brazilia, unde publicul, mulţi tineri, au stat la finalul spectacolului în genunchi, iar fetele şi-au scos inelele şi cerceii şi le-au aruncat pe scenă… Așa succes, cum am avut noi în Brazilia, n-am văzut niciodată. Le-a plăcut atât de mult, au fost atât de înnebuniţi, bine şi poporul e mai expansiv, dar cum să vă povestesc, extraordinar a fost, un succes nebun! Şi am fost chemaţi peste tot, şi la Edinburgh şi la alte festivaluri. A fost o perioadă benefică.

"Trilogia antică"

Apreciați că și norocul a fost prezent la datorie în cele 5 decenii trăite, cu maximă intensitate, pe scenele Naționalului bucureștean?

Am avut mai multe noroace…Şi că m-a adus Beligan aici, şi că am jucat la Radu Penciulescu în acel spectacol al lui cu Lear… Am prins nişte chestii care m-au ajutat şi mi-au deschis porii să simt meseria asta, care se face strict pentru public. Nu trebuie să minţi nicio clipă. Trebuie să fii sincer cu tine şi cu ei. Şi atunci eşti câştigat.

Cu George Constantin şi Ctin Rauţchi în "Regele Lear"

Cum v-ați întâlnit cu Dan Tudor pentru a porni proiectul cu "Omul care a văzut moartea" ? Pe ce coordonate artistice?

În ultimii ani de meserie am cunoscut un băiat care era actor aici şi care a făcut regie şi care mi-a spus că vrea să pună un Goldoni, „Bădăranii”, la teatrul condus de Ivaşcu. Pentru moment mi-am zis: ce să caut eu în „Bădăranii” de Goldoni? „Domnul Constantin, vreau să pun spectacolul acesta în mod special. Aţi citit piesa Da, i-am spus, şi filmul făcut de Teatrul Naţional îl știu.  Nu, nu aşa o să fie spectacolul meu. Băăranii ăștia sunt ca un fel de familii mafiote, cu roluri precise… Şi noi aşa i-am construit pe ăştia, fiecare un tip de mafiot. Spectacolul a avut un asemenea succes, încât l-am jucat 7-8 ani, până când a murit Mircea Albulescu, care juca unul din cei trei. Şi atunci regizorul a spus: din respect pentru domnul Albulescu, care a fost profesorul meu, eu nu mai vreau să pun pe altcineva în rolul lui. Acesta este Dan Tudor. Tot el mi-a spus într-o zi: Vă propun la Teatrul Naţional o piesă românească foarte bună: Omul care a văzut moartea. Aş vrea să jucaţi în asta. Bine. Mă duc la domnul Caramitru și-i spun că vreau să joc, că de la „Sâmbătă, duminică, luni” n-am mai jucat nimic nou.. Trebuie să joci, Costel. Dar vreau să te rog ceva. Eu îți dau un text să-l citești, mâine vii la repetiție, am un mare regizor aici, Morfov, care pune o piesă, Vizita bătrânei doamne, cu Maia și cu Mircea, și am nevoie de tine pentru un rol, Doctorul se cheamă. Convenim. Vin, încep repetițiile, și apoi eu merg în continuare cu piesa mea. M-am dus la prima repetiție și domnul regizor m-a chemat de-o parte și mi-a zis că vrea ca eu să joc altceva, Valetul și Judecătorul, un rol dublu. Valetul ei care e de fapt un mare judecător. Cum regizorul își dorea un tip mai cu prestanță,  m-a ales pentru asta. Alt spectacol minunat! Și Mircea Rusu făcea un rol extraordinar, și Maia, mulți, mulți foarte buni.

 Apoi am lucrat "Omul care a văzut moartea", premiera a fost la Sala Mică, după care domnul Caramitru, văzând că merge bine spectacolul la public, a zis să-l mutăm la Pictura.

S-a întâmplat ceva neprevăzut în timpul vreuneia din zecile de  reprezentații pe care le-ați jucat?

Spectacolul are o scenă cu turnantă. E scena în care vine mulțimea să-l aclame pe Filimon și toată lumea vrea să-l aleagă primar. Ei merg la fereastră și spun: Mulțumim , oameni buni. În clipa aia turnanta pleacă, ne-a explicat regizorul la repetiții. Voi vă întoarceți cu fața la public și continuați scena,  spuneți ce aveți de spus publicului ca și cum le vorbiți de la fereastră. Și la un spectacol, n-a plecat turnanta. Eu am spus: Vă mulțumesc oameni buni, am făcut o mică pauză….Turnanta tot nu pornea cu noi. Și mi-a venit ideea imediat, i-am luat pe Lari și Adela de mână și ne-am întors cu fața la public și am continuat. Asta ca să dăm senzația că fereastra e acolo, spre ei. S-a folosit scena asta, s-a ajuns la Direcție, am primit mulțumiri. Și la un moment dat, auzind că e un Festival la Câmpina, unde era foarte greu să avem și turnanta cu noi, ni s-a propus să facem exact ca atunci, când s-a blocat. Și așa a fost, am plecat în turneu. Fără turnantă.. Întâmplări frumoase.

Se găsesc soluții atunci când dorești să joci neapărat un spectacol.

Sigur. Dar soluţii care să nu fie fortuite, și să nu bagi degetul în ochiul spectatorului. Pentru că spectatorul simte și dacă are bun simț te judecă în felul lui, dacă nu, știu momente și nu vreau să spun mai mult, unii spectatori s-au ridicat și au părăsit sala.

E bine ca la fiecare spectacol, actorii să fie o mică familie. Fără vedetisme. Teatrul este viața pe scenă dar, în momentele ei esențiale și importante. Deci toată distribuția trebuie să fie o mică familie.

Asta e o meserie pe care o iubesc enorm și nu mi-aș dori să fac altceva în viață!

Un regret, totuși? Poate un rol nejucat, rolul visat?

Othello e unul din cele două vise ale mele care nu s-au împlinit niciodată.

Și celălalt?

Regele din Hamlet. După 10 sau 20 de ani de teatru am început să-mi doresc rolul ăsta. N-am apucat niciodată să-l joc!

Ceea ce-mi doresc cel mai mult acum, să rămân sănătos, așa că îmi păstrez obiceiurile mele, cei 10 km pe care îi parcurg cu soția de mână, zilnic. Și să vedem, poate și cu proiectul acesta propus de Dan Tudor domnului Caramitru se va întâmpla ceva…. „Croitorii cei mari din Valahia" se numește piesa. E scrisă mai demult, dar parcă se lipește acum, cu gropile din București, cu ce se întâmplă, cu unul care vine din străinătate și soția domnitorului îi cere rochii de la Paris. El încearcă s-o convingă, că ar putea fi mai ieftine cele croite în țară, cu materialele și mâna de lucru de aici, dar ea nici nu vrea să audă… La momentul acesta a rămas ca proiect.  Dan n-a apucat să-l finalizeze cu domnul Caramitru….

Un cuvânt, de încheiere, poate de la domnul Filimon, personajul pe care-l interpretați de atâta vreme cu egal succes de public?

Vreau să le mulțumesc spectatorilor care au venit să vadă "Omul care a văzut moartea", datorită lor am ajuns la 200 de spectacole!

În "Nunta lui Krecinski"

"Viața actorului sunt rolurile sale. Restul n-are nicio importanță , a spus autorul. / Eu am venit pe lume s-aduc bucurie și frumusețe. / Tot ce este preocupare de artă, nobilă emulațiune, pasiune pentru frumos trebuie să treacă pe primul plan al preocupărilor noastre. Am văzut atâtea lucruri urâte în anii din urmă, eforturile popoarelor au mers așa de total, așa de brutal, spre ură și distrugere, încât reacțiunea unui artist-actor, scriitor, pictor, muzicant, arhitect ni se pare mana cerească, balsamul alinător, fântâna de apă vie, menită să învioreze, să ne facă mai buni, mai optimiști, mai încrezători în destinele sărmanei omeniri". (Victor Eftimiu)

În "Sâmbătă, duminică, luni"

Vă invităm să vizionaţi şi prima parte a interviului despre "Omul care a văzut moartea" - cu domnul Costel Constantin :

https://www.youtube.com/watch?v=CRILV6g9duA

Interviu realizat de Olivia Chirvasiu

Fotografii: Florin Ghioca

și arhiva TNB

Nu exista comentarii

Replica ta