Interviu Afrodita Androne: Îi place să cânte, să danseze, iubește teatrul și oamenii din toată inima
Pe stradă o poți confunda
cu o puștoaică de 25 de ani, pe scenă actrița
Afrodita Androne este unică.
Actrița Afrodita Androne a răspuns câtorva întrebări înaintea spectacolului “Înșir’te mărgărite”.
Spune-mi puțin despre rolul pe care-l ai în “Înșir’ te mărgărite”
Sunt fata cea mare a împăratului dornică să se
căsătorească. În prima parte e o comedioară spre zona asta a Comediei de l’arte sau a pantomimei în mișcare. În partea
a doua, după ce se declanșează subiectul piesei cu adevărat și ea se transformă,
are un rol profund. Îi spune niște
adevăruri cărora n-are cum să se substragă și atunci ea e cea care acceptă condiția
Casei Regale. E foarte frumos. Scena lor e lupta între formalism și libertate. Ești
autentic sau te supui unor reguli cu riscuri. Regulile aduc întotdeauna și
niste traume unor oameni.
Cum ți-ai descoperit talentul artistic?
Spuneam poezii.
Mi-a plăcut poezia, citeam multă poezie, pe vremea mea în anii ‘80 poezia era un fel de
hrană. De fapt, poezia a fost hrana mea
sufletească, spirituală . Simțeam că pot
să spun mai mult decât spune textul . Poezia e mai concentrată . Am fost o fire
timidă și n-am avut puterea să spun totul despre mine. În poezie poți să spui
totul despre tine.
A fost cineva care ți-a îndrumat pașii spre meseria de actor?
În liceu, am găsit
o trupă de teatru, cum era atunci și un profesor dedicat ne ducea la cinematecă,
vedeam filme, vedeam tot ce era mai bun în București . Nu ne
scăpa nimic și am văzut teatru de mică.
Am stat undeva lângă Teatrul ”Bulandra”. Coboram cu maică-mea cu 5 minute
înainte. Am văzut-o pe Clody Bertola și pe Petre Gheorghiu- în ”Gin Rummy”. Am
văzut “Hamlet “cu Caramitru de nu știu
câte ori, chiar dacă eram clasa a -V – a, a VI-a. Atunci, ceva mi-au transmis.
Am avut șansa să fiu acolo, iar în liceu
a venit firesc. Am zis ”dau la teatru! ”
chiar dacă e greu. Toți spuneau că e greu, e greu, poți să dai ani la rând . Da,
la vremea aia ziceam : ”Nimic nu-i prea greu. Nu
contează de câte ori. O să dau. Am să dau.” Eram idealiști. Așa am rămas
majoritatea dintre noi.
Există un rol să-i zic “ușor” de
interpretat?
Ușor, nu știu.
Dacă-ți place, tot ce îți place e ușor. Mi se pare extraordinar cum zic mulți acum: să faci ce-ți place și
nu simți că muncești . Meseria noastră nu-i ușoară . Avem șansa să facem ce ne
place și devine cumva ușor, nu e împovărător. Munca noastră e aproape nevăzută.
De multe ori într-o zi când am spectacol greu, cum e ”Viforul”, nu prea răspund la telefon. Stau, mă gândesc.
Stau acolo cu textul în față. Încep să mă gândesc, să trăiesc ce am de făcut .
Încep să trăiesc lucrurile altfel . Cumva munca noastră-i nevăzută, pare că nu
faci nimic, dar toată ziua ești conectat pentru seara. Începi să lucrezi la
rol. Începi să gândești. Munca noastră e nevăzută, subtilă și frumoasă.
Ai avut un rol mic de interpretat?
Cum sa spun, rolurile
mici nu înseamnă că sunt mici pe scenă, dar când le lucrezi, le lucrezi ca pe
ceva întreg, ca un om care trăiește complet, întreg și-n spatele scenei și pe
scenă, nu numai pe scenă. Niculina din “Viforul” e un personaj, cum să spun, tonic, vesel,
simpatic, care ia lucrurile în ușor. O femeie simplă, o țărancă adevărată cu
valori simple și, într-un fel, oamenii
simpli sunt adevărați și dintr-o bucată și nu-i greu. Oana e un personaj foarte frumos, are ce-i mai
frumos de acolo, fiincă în fața răului,
ea înnebunește. Nebunia e o scăpare în fața răului.
Ai avut vreodată emoții pe scenă?
Tot timpul. Când
n-ai emoții, ceva nu e în ordine cu tine. E o relaxare prea mare. N-ai cum, se
transmite. În primul rând că simți de la
colegi, de la oameni, regizorul tehnic e în spate. Așa funcționează. Așa e frumos.
Toată lumea cu aceeași emoție, cu aceeași energie și emoția se transmite. E o emoție bună, o emoție constructivă, o
emoție care te ajută și nu te omoară. Dacă te omoară, nu poți să faci meseria asta.
Cum ai început să
colaborezi cu TNB?
Am început colaborarea cu Teatrul Național în ’99 cu spectacolul „Boabe
de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii”, regia Gelu Colceag. Am avut un rol simpatic. Cu
un cocoș viu în brațe eram la casa de cultură,
să o închiriez, că voiam să mă mărit și
voiam să-i dau cocoșul primarului, șpagă. Foarte drăguță piesa. Apoi “Cadavrul viu”, un spectacol
fabulos. A urmat “ Don Quijote”…după care m-am și angajat în teatru și , de atunci, tot lucrez.
Am văzut că ai colaborat și cu copiii
Când am terminat
facultatea, am plecat la Piatra Neamț. Am stat trei ani acolo și prin UNITER,
am avut șansa să lucrez la un proiect al Principesei Margareta. Făceam un fel
de terapie prin teatru . Era un fel de terapie, nu era teatru. Lucrul la o
clasă e o terapie pentru fiecare, dar mai ales pentru copiii dintr-o casă de
copii. E absolut minunat. Am lucrat trei ani în casa de copii.
Am început de la
improvizație pe basme cunoscute până
când făceam piesuțe, lucram, ne descopeream
unii pe alții. Și culmea, cu copii mici, preșcolari- între trei și șapte ani. De acolo cred că am început să
simt că mi-e drag și că pot să lucrez cu copiii. Tot timpul am lucrat cu copiii
pe urmă și mai mari și mai mici. Mi-am dat seama că tot cu cei mici rezonez
cumva.
Ce simți la finalul unui spectacol când toata sala e în
picioare și încep aplauzele?
Bucuria lor devine și bucuria ta. Asta e frumos. Pleci de
acolo fericit de bucuria lor . Cumva, noi dărium că să ne bucurăm pe noi. Eu
cel puțin așa simt, că mă bucur mai mult, parcă, decât se bucură celălalt. Cred
că și meseria noastră e una a generozității și a dăruirii. Dăruim din noi ceva
și primim la sfârșit bucuria lor. Cu bucuria lor mai trăim încă o zi și încă o
zi și uite așa, de la un spectacol la altul. Bucuria asta ne ține tineri, ne
ține vii.
Cum e Afrodita Androne în afara scenei?
Afrodita Androne este
zgubilitică așa și un pic împrăștiată. Sunt
cumva, așa, atipică. Nu-mi place formalismul și ca să poți să ieși din formalism
trebuie să fii tu. Mi-am asumat să fiu eu.
Ce ți place să faci, ai pasiuni?
Da. Făceam sport.
Am jucat tenis de câmp de performanță, dar m-am lăsat de mulți ani și mai joc
de drag. Dar nu prea, nu mai am cu cine, nu mai am parteneri. Când joci cu
cineva mai bun ca tine, joci și tu mai bine, când joci cu cineva mai prost ca tine,
te prostești și tu. Cam așa e. Cred că
așa e și în teatru.
Îmi place să merg
la film, la teatru , dar a devenit un lux că nu mai am timp. Macar să-mi văd
prietenii și colegii.
Un cuvânt de
încheiere
Să ne bucurăm unii
de alții, să ne bucurăm de întâlnirea noastră pe scenă, să ne bucurăm cred că e
el mai important. Să ne asumăm tot ceea ce facem.
Interviu realizat de: Mihaela Cazan
Fotografii: Florin Ghioca